Arhivă pentru Ianuarie 2010

31
Ian
10

Poveste din Lumea Inconştientului

Maestrul Selenar şi Miramaria-Selena

LOGICĂ  ŞI   IUBIRE


O fată independentă, singură,dar cu simţul răspunderii şi al moralităţii, a simţit pentru prima dată în viaţa ei că iubeşte cu adevărat un băiat. Nu ar fi fost primul ei iubit, dar cu siguranţă şi-a întâlnit jumătatea spirituală. Da, spirituală, fiindcă ea, în primul rând, trebuia să simtă iubirea spirituală, apoi pe cea carnală. Dar de data asta, luna căpăta proporţii enorme.

Pe nume Miramaria-Selena, dar cunoscută doar ca Miramaria sau Mira, tânăra de numai 17 ani s-a îndrăgostit complet de Cosmin, un tânăr de 18 ani. Probabil vârsta e un impediment în împlinirea completă a iubirii lor, dar cineva vă va contrazice…

„-M-am născut Maestru Selenar. Nu credeam în voi, oamenii…De fapt, nu m-am născut, cum am auzit că aţi apărut voi. Eu doar am început să exist. Nu am vârstă, dar tot timpul sunt tânăr. De fapt, pentru mine timpul nu există. E doar o iluzie…Persuasivă! Eu aparţin Întregului.Tu, fată frumoasă, nu te uita la mine că sunt rebarbativ…Sunt perimat! Dar am rămas herbul Împărăţiei. „

-Ce Împărăţie? A Cerului? A Pământului?

„-Nu. Împărăţia Totală.A fost a mea. Acum am rămas Maestru Selenar. De fapt, aşa am fost întotdeauna. Doar că…au dispărut zeii.Am fost lăsat. Dar Luna mi-a rămas, veşnic recunoscătoare, alături.”

-Zeii? Îi cunoşti?Din ce mitologie?

„-Eu cunosc zeii, le cunosc spiritele, îî cunsc după fatpe, nu după nume. Într-un fel , îi ştiu şi îi diferenţiez după zâmbet.”

-Serios? Cum aşa?

„-Să încep cu…cel mai vesel – cu bună-voie, bine dispus, iubitor al vinului – băutură alcoolică obţinută prin presarea şi zdrobirea boabelor variate a strugurilor-un adevărat şef vinicol care nu poartă decât zâmbetul ameţitor al acestor mici bobiţe. Romanii îl numeau Bachus, iar grecii Dionysos. Dar el era unul singur…”

-Cum e zeul nostru, al pământenilor: Dumnezeu şi Allah. Două nume, o singură credinţă.

„-Exact! Artemis-pentru greci, Diana-pentru romani…sau mai pe scurt, zeiţa vânătorii. Mereu vedem pe faţa ei zâmbetul de învingător, de câştigător. Când grecii strigau „Hefaistos”, parcă auzeai focul trosnind, flăcările arzându-se una pe cealaltă…iar romanii, ceva mai impulsivi, ce e drept, doar pronunţau „Vulcan” şi parcă explodau flăcări şi erupea focul, încingând jarul care parcă blestema până în ultima secundă. Şi era doar unul : zeul focului. Alintat Poseidon de către greci şi Neptun de către romani, zeul mărilor îî indruma cu aceeaşi nevoie spirituală pe toţi în drumurile lor  pe apă, nevoie pe care o solicită şi duhurile călătorilor pe apă.”

-Vai,dar de unde ştii atâtea? Vorbeşti atât de frumos, atât de sincer şi fără reţineri, de parcă…

„-Te-aş cunoaşte?Hm…Miramaria, fată…”

-Îmi cunoşti numele?!zice ea stupefiată. Cum?

„-Păi cum să nu te cunosc?Eu asta fac! Cunosc Universul: Stau în amvonul meu,unul unic pe plaiurile învechite; şi de aici analizez tot; dar nu critic. Acum mă aflu în perigeu. Vă observ pe voi. Mai am o civilizaţie de cunoscut: familia mea.”

-Familia ta?Ai familie?

„-Da, am. Luna mi-a dăruit aceste joviale stele care mă fac şi pe mine să intru în starea lor feerică. Aceste mândre Nove, Supernove, Hipernove…”

-Şi nu oboseşti observând şi analizând?

„-Fiecare formă are însuşirea ei. Voi, pământenii, aveţi puterea simţurilor, zeii au puterea nemuririi, marţienii au puterea absolutului, iar steluţele mele au magia perfecţiunii. Eu nu sunt nici trist, nici vesel; nici mare, nici mic; nici prea-prea, nici foarte-foarte. Sunt Maestru Selenar. Zeii credeau că sunt un simplu paladin al Universului.”

-Zeii…nemţii şi sovieticii spuneau să stea liniştiţi în walhalla lor!

„-Nemţii şi ruşii…derivaţi parcă din personalitatea lui Marte sau Ares, depinde spre ce cultură te îndrepţi. Două nume, un singur adevăr: regele războiului.”

-Apropo, de unde ziceai că-mi ştii numele?

„-Eşti răzbunătoare uneori,dar întotdeauna apelezi la înţelepciune. Eşti înţeleaptă şi nu prea deschizi gura dacă nu ai ce zice:”

-Dar mă cunoşti foarte bine chiar!

„-Miramaria: o împletire de Minerva, Marte sau Ares şi Jupiter. Supremă!”

-Deci aşa ghiceşti numele oamenilor?

„-Pur şi simplu simt numele.”

-Tu cum ziceai că te numeşti? Maestrul Selenar e doar un alias, nu? Trebuie să ai un nume…

„-Numele meu este Zeto. Dar sunt Maestrul Selenar.”

-Zeto…Zeul total?

„-Nu-s zeu. Sunt Maestru Selenar.”

-Eşti veşnicia…Dar de ce Selenar?
„-Pentru că Luna e prima pe care am observat-o şi am analizat-o.”

-Noi îi zicem „Dragoste la prima vedere”.

„-Poate din cauza dragostei nu aţi primit şi voi darul nemuririi.Eu prefer să fiu Maestru Selenar. Din câte forme am cunoscut, tu eşti singura cu care am vorbit.”

-Păi n-ai vorbit şi cu Luna?

„-Tu eşti născută sub semnul Lunii…Cu ea nu am vorbit. Nu ne-am apropiat niciodată.”

-Noi îi zicem „Dragoste imposibilă”.

„-Da, dar voi suferiţi. Aveţi sentimente. Eu am doar memorie bună. Aş mai vorbi cu tine, dar trebuie să ajung în amvonul meu.”

-Mă simt foarte uşurată acum, după ce am vorbit cu tine.

„-Şi nu uita: Dumnezeu nu a interzis niciodată iubirea. Nu trebuie să te laşi decimată sufleteşte de vorbele celor din jur sau din familie. Dumnezeu nu te-a trimis întâmplător acolo unde eşti. Conştiinţa poate ţi-a dictat greşit, dar voi, oamenii, funcţionaţi pe sentiment, din inimă- Trebuie să-ţi continui drumul. Nu renunţa la ceea ce ai!”

-Îţi mulţumesc pentru vorbe, Zeto, Maestre Selenar! Acum ştiu ce am de făcut…Fă şi tu acelaşi lucru: vorbeşte cu Luna!

„-Eu şi Luna …am fost, cred eu, „binecuvântaşi” de demon. E o imposibilitate fizică între noi. „

-Dar una psihică nu este?

„-Tu ar trebui să ştii asta , Miramaria-Selena.”

-Mă uimeşti din ce în ce mai mult! Cum de ştii că mă numesc şi Selena?Pe numele de Miramaria Tâlvan mă ştiu toţi. Când, de fapt, numele meu integral este Tâlvan Miramaria-Selena. Cum de ştii asta?

„-Selena…eşti la fel de misterioasă ca şi Luna.”

-Da?

„-Da. Dar nu-i doar asta!Luna şi Cosmosul…Selena şi Cosmin. Voi nu trebuie să trăiţi separat! Nu e o întâmplare că trăiţi în aceeaşi sferă, aceleaţi locuri, aceeaşi vreme, aceleaşi timpuri, aceeaşi iubire…acelaşi sânge…”

-Sânge?!

„-Da. Sânge…”

Şi toată discuţia asta a avut loc după ce ea a descoperit că el îi este frate. Ea locuia singură de foarte mult timp. el doar cu fratele lui mai mare, şi de mai mult timp! Părinţii ei sau cei care au crescut-o până la o vârstă, erau stabiliţi în străinătate, cu afaceri, de ani buni. De şi mai buni ani, părinţii lui erau, de asemenea, cu afaceri, stabiliţi în străinătate. Mama ei şi tatăl lui erau fraţi. Ei nu ştiau nimic. De fapt, ea a fost adoptată de mătuşa ei. Dar nimeni nu a bănuit nimic. Ştiau doar „cei maturi” care ka imaturitate au comis  o imprudenţă. Când au dorit să-şi oficializeze logodna, şi-au  făcut amândoi părinţii să revină în ţară. Cosmin şi Miramaria nu bănuiau nimic.Nici părinţii nu-şi cunoşteu viitorul ginere, respectiv, viitoarea noră. La apariţia părinţilor, totul a ieşit la iveală: cei doi au aflat că sunt fraţi de sânge. Nu sunt sigură de ceea ce ar fi făcut alţii, dar bănuiesc. Dar ei, siguri pe iubirea lor carnală şi spirituală, şi-ai eliminat spiritual părinţii buni şi pe cei adoptivi. Cum părinţii nu au fost d eacor cu nebunia lor de a continua, cei doi şi-au împlinit iubirea. Lor chiar nu le-a păsat de mediul înconjurător. Iubirea a învins logica.

Discuţia cu Maestrul Selenar precum şi existenţa acestuia, sunt puse sub semnul îndoielii. Nu se ştie sigur dacă discuţia a avut loc sau a fost tot ceea ce a vrut ea să audă. Sau poate a avut loc, dar au fost alte vorbe…Precizie imprecisă…

Şi totuşi, iubirea lor există şi azi…


Anunțuri
29
Ian
10

Deschide ochii!


Am simtit pentru prima data viata într-o noapte de vara. Nu-mi amintesc, dar s-a întâmplat totul într-o galagie dureroasa. Faceam mult zgomot; dar zgomotul meu a distrat pe toata lumea în cel mai ortodox mod. Zgomotul meu facea pe toata lumea fericita. Apoi, o fiinta calda sufleteste mi-a zis cu blândete: „Deschide ochii!”. Atunci am simtit pentru prima data caldura. Dar nu caldura ucigatoare a verii, ci caldura cu care am fost primita în grupul numit familie.
Am simtit niste atingeri ude pe corpul meu. Asa am descoperit plânsul. Am descoperit ca toamna frunzele cad din copaci si aceleasi picaturi ude veneau de undeva de sus, din locul pe care toti îl numeau cer. Veneau încet de sus, ritmul lor s-a amplificat si asteptam pe cineva. Asta deoarece credeam ca altcineva a mai vazut lumina zilei si acum plânge, face alta familie sa aiba motive de fericire. Am vazut frunzele cum cad din copaci si-am întrebat-o pe mama daca azi se mai naste cineva. Am ramas dezamagita când raspunsul mamei a fost unul negativ. Mi-a zis: „Ploua. Iar frunzele mor, mami. Deschide ochii!”. Am întrebat-o atunci: „Ce e moartea?” si mi-a raspuns, precipitându-se, ca e ceva care te face sa nu mai fii. Atunci mi-am dorit sa fiu moarta pentru a afla cum e sa nu fii. Apoi mi-a spus ca moartea e ceva rau. Nu prea am înteles eu ce înseamna rau, asa ca nu stiam ce îmi doresc mai mult.
Am mers în padure, caci acolo erau mai multi copaci. De-acolo frunzele erau mai multe iar dansul lor ma hipnotiza. Am început sa strig „Hei!” si cineva mi-a raspuns „Hei!”. Am zis apoi „Vreau sa ma joc cu tine!” si iar mi-a raspuns aceeasi voce „Vreau sa ma joc cu tine!”. Asta însemna sa fiu, lucru ce nu putea sa fie rau. Atunci am aflat ca ma simt cel mai bine. Eram foarte entuziasmata. Fericita, m-am dus la mama sa-i spun ca mi-am facut un amic nou. Dar raspunsul mamei m-a dezamagit din nou. Ea mi-a spus ca e doar sunetul padurii. Asa am descoperit ecoul.
Lovita de dezamagire, am ramas acolo, în padure. Era aproape seara fiindca nu distingeam cerul de nori sau pamânt. Am început sa merg, dar ceva ma urmarea, se tinea scai dupa mine. Am ridicat o mâna si mi-a copiat gestul. Eram fericita deoarece în sfârsit mi-am facut un prieten! Mergeam spre stânga – venea dupa mine; mergeam spre dreapta – venea dupa mine. Era pentru prima data când aveam un prieten adevarat si am alergat catre mama sa-i spun. Raspunsul mamei a fost iar neîmbucurator pentru mine. Mi-a zis ca e de fapt paznicul pasilor mei. Asa am descoperit umbra.
Suparata, am iesit din padure si m-am oprit sub cerul liber de iarna. Tremuram, dar nu de suparare, ci de frig. Imediat, din acelasi loc de unde veneau si picaturile acelea ude, cadeau flori. Credeam ca cineva de-acolo de sus a vazut ca sunt suparata si mi-a trimis flori albe pentru a-mi alunga tristetea. Reusise. Zâmbeam din nou. Eram asa de fericita… Era ca primavara, caci un covor alb de flori acoperise de tot pamântul crapat si înghetat. Dar tot tremuram. Am întrebat-o pe mama de ce plâng. „Motive nu am. De ce tremur?”. Cu aceeasi pripa, mi-a zis ca sunt fulgi de zapada. Ca ninge. Eram totusi fericita. Acele flori, care erau de fapt fulgi de nea, ma înveseleau, desi erau reci; ma ameteau de fericire cu dansul lor. Ametisem putin. Începusem sa tusesc…ma durea capul putin. Mama mi-a dat o biluta mica-mica, precum o margica. Mi-a zis ca este un medicament. L-am luat si dupa ceva vreme mi-a trecut starea de rau. Mama mi-a zis ca era o mica raceala de iarna si ca trebuie tratata cu medicamente corespunzatoare. Era cam amar medicamentul, dar mi-a fost de folos. Îmi revenisem. Eram ca înainte.
Am înaintat în straiele vietii si am descoperit multe alte lucruri care mi-au fost de folos. Am ajuns si la vârsta la care am aflat ce înseamna sa ai un prieten adevarat, am trecut si prin relele vietii care m-au îndepartat de prieteni din cauza distantei sau lucrurile necomune ne-au facut sa o luam pe drumuri diferite.
Într-o zi, când deja eram stapâna pe mine, am zis sa-mi fac prieteni, caci viata e scurta si trebuie traita…cu orice pret. Ultimele trei cuvinte însa nu trebuia sa le iau în serios, sa le pronunt si mai ales: nu trebuiau gândite. Am apelat la varianta cea mai facila, aceea de a fi draguta cu absolut toata lumea, crezând absolut în toate persoanele, indiferent ca le cunosteam sau nu. Putina naivitate si spiritul infantil au ramas undeva în memoria mea, în mine. Nu puteam sterge cu buretele experientele din copilarie. Îmi amintesc de ele râzând, dar în sinea mea, le simt reale. Prietenii mei reali si prietenele mele reale erau ca si mine : fericiti, cu pofta de viata, curiosi sa descopere lumea… îndragostiti de muzica si veseli, cu forte proaspete. Am primit o mare lovitura  de la viata când i-am pierdut din cauza departarii sau din cauza unor lucruri pe care nu le-avem în comun. Mi-am amintit apoi din nou de experientele copilariei. Nu mi-am pierdut speranta, cum zicea mama si totusi eram fericita pentru ca stiam ca vor aparea alti prieteni si nu voi ramâne singura. Si-asa a fost! Eram buna cu toata lumea, aveam încredere în toti, eram sociabila.
Mergeam spre scoala. Abia asteptam sa îmi fac alti prieteni. Eram entuziasmata ca în copilarie. „O sa fie usor!”. Ma saturasem sa tot merg cu tramvaiul, metroul… asa ca am luat-o pe jos. Ma cam durea capul. Cred ca de la agitatia asta din oras… Nu era decât o persoana pe strada. Cam ciudata…tremura. Ma gândeam ca-i din cauza iernii. Si eu tremuram când eram mica. I-am cerut o pastila. Mi-a raspuns trmurând „Cât ai pe tine? Am ramas surprinsa. Mi-a zis apoi disperata: „Bani!”
-Bani?am raspuns mirata. Ok. O sa-mi cumpar de la farmacie…
-Stai!zice parca înnebunita. Prima e întotdeauna gratis.
Nu am înteles nimic; absolut nimic din ce a vrut sa zica. Mi-a întins o pastila ca semana cu aceea pe care mi-o dadea mama când ma durea capul si eram racita. Era culmea! În loc sa-mi treaca, mai rau ma durea capul. Ma întrebam : „Cum e posibil? Trebuia sa-mi treaca.” Si nu mai mi-a trecut de atunci. În fiecare dimineata, zi si noapte nu vedeam nimic clar. Simteam iar aceeasi caldura de când m-am nascut, dar de data asta nu mai era caldura familiei, ci temperatura cauzata de bomboane letale. Dar mi-am zis: „Of, temperatura asta…”. Totul se învârtea în jurul meu…cerul se scutura din nou de flori albe sau fulgi de nea, cum le zicea mama si asta ma ducea într-o stare euforica. Era de fapt praful acela alb derivat din bomboane letale. Vedeam milioane de gesturi de-odata, petrecându-se foarte rapid, la fel de grabite precum era mama când îmi spunea ca de fapt ceea ce numeam eu prieten era umbra, paznicul pasilor mei. Si ea era, umbra. De fapt erau halucinatiile provocate de bomboane letale. Auzeam miliarde de voci; era foarte placut. Aveam un nou prieten, ecoul. El era. S-a întors la mine. Ma asculta înainte si spunea exact ce-i ziceam eu. Acum s-a maturizat si el. Stie ce sa spuna! De fapt erau vocile din jurul meu, vocile celor dragi care îmi spuneau sa renunt la bomboane letale. Observând ca nu se mai opresc, am început sa tremur. Nu ma speriam. Era bine. Doar era iarna! Tremuram de frig! Mai bine luam o pastila, si-mi trecea. Banii sunt pentru a fi dati. De fapt tremuram pentru ca luam pastile; si nu erau medicamente, ci bomboane letale. Ajungeam în aceeasi stare de nenumarate ori. Am simtit din nou acea atingere uda pe mâini, pe corp. Eram vesela, caci era ploaia si vor cadea frunzele. Mi-am adus aminte de vorbele mamei : „Ploua. Iar frunzele mor, mami. Deschide ochii!”. Asa ca…am deschis ochii. Si-am observat de fapt persoanele care plâng din pricina mea, din cauza ca utilizez bomboane letale. Acele picaturi erau lacrimile lor, nu ploaia. Mi-am adus aminte de continuarea mamei: „Moartea e ceva ce te face sa nu fii.”si în acel moment chiar mi-am dorit sa nu mai fiu pentru a evita ca ceilalti sa sufere, sa plânga. Toata lumea plângea din vina mea. La stânga, la dreapta, în fata, în spate… oriunde, lumea plângea. Nu era nici o pereche de ochi care sa nu poarte lacrimi. Am vrut sa nu mai fiu, dar asta era ceva rau… „Nu vreau sa fie rau!” am strigat. Eram ca într-un loc pe timp de seara si foarte multa ceata, într-o masina pe care o conduceam fara ca sa am farurile aprinse. Alergam fara capatâi, fara rost cu masina în ceata abundenta. Noaptea era tot mai neagra, ceata tot mai deasa, nu vedeam nimic si totul era tulbure.
Într-o zi, mama s-a îmbolnavit. Nu stiam ce are, cât de grav este, pentru ca mama e o persoana închisa. Nu prea spune ce o doare sau ce are pentru a evita îngrijorarea noastra. Asa ca am lasat-o sa faca ce vrea. Nu m-a interesat. Eram interesata doar de bomboane letale. Starea i s-a agravat; dar tot nu-mi pasa. Eram prizoniera si nu-mi puteam controla propriul psihic. Eram obsedata de praful obtinut din bomboane letale. Ultimele cuvinte ale mamei au fost : „Draga mea, eu am 35 de ani în momentul acesta iar tu înca esti o adolescenta si ai totusi parul mai alb decât al meu sau al bunicii tale… deschide ochii…”. Si i-am deschis. Însa nu pentru mult timp. Acum vorbeam mai des cu mama mea. Dar ea decât ma asculta. Eu mergeam în padure, dar erau numai flori de zapada si auzeam ecoul care era de fapt vocea mamei. O strigam „Vino!” si îmi raspundea lung „Vino!”. Alergam ca secundarul într-un ceas, ca masina fara faruri prin ceata. Acum nu mai simteam masina fara faruri prin ceata. Acum nu mai simteam ploaia, ci doar o auzeam. Auzeam un plânset. „Vai, a mai aparut cineva pe lume… multi vor fi fericiti.” Nu era deloc asa. Plângea sufletul meu. Tremuram neîncetat pe covorul alb de flori, udata de ploaia deasa si învaluita în ceata abundenta, auzind ecoul „Deschide ochii!” de mii de ori. Erau strigatele medicilor care încercau sa ma readuca pe lumea pe care am cunoscut-o într-o vara plina de iubire. Apoi s-a facut liniste. Doar medicul zicea „E de rau!”. Atunci m-am gândit ca nu merita. „Nu ma merita moartea!”. Si am facut cel mai bun lucru pe care –l puteam face vreodata: am deschis ochii cu adevarat. Deschide-i si tu!

25
Ian
10

De la Fraţii Grimm la Fraţii Kaulitz

Dacă în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea Germania şi celelalte ţări ale lumii se bucurau de o nouă savoare culturală, vedeau o nouă şansă de împlinire prin cei mai optimişti filosofi nemţi, anume gemenii Jacob Ludwig Karl Grimm şi Wilhelm Karl Grimm, azi, tot nemţi, tot gemeni, dar de cealată parte, cea a obsucurului şi a întunericului, anume Bill şi Tom Kaulitz (împreună cu trupa lor) îmbolnăvesc gândirea tinerilor, umbresc oarecum viitorul.

Dacă de prin anii 1830 se năşteau alţi idoli, alte personaje, azi riscă să moară sau să se transforme. În acea perioadă (şi nu numai) o fată visa să ajungă o Cenuşăreasa, o Albă ca Zăpada; iar idealul de frumuseţe feminină era fata blondă sau brunetă, frumoasă atât în exterior cât si interior, cu ochii mari, fără să conteze culoarea, ci doar splendoarea şi fericirea din ei, chipul luminos, rochiile mari, largi de culori vii, încărcate cu podoabe şi curate, pantofii lustruiţi, cu flori în păr, zămbitoare… Dacă azi ies pe stradă, pe orice stradă, nu doar cele din România, prea puţine vor fi aşa. Mai degrabă văd o faţă nedevelopată, cu ochii încărcaţi de negru, ochi a căror culoare nu o mai pot distige, buzele negre, violet-închis sau orice culoare apropiată negrului, cu faţa încărcată de fond de ten, haine negre sau foarte închise la culoare, mulate sau prea largi, cu încălţări nebuneşti, dar „true”, cu părul în mii de direcţii, negru, verde sau albastru, cu breton sau nu (breton ce stă să intre în ochi), având căşti în urechi, bâţâindu-se în faţă şi în spate. Crud sau nu, ăsta-i adevărul. În jur roiesc zeci de astfel de tinere ce ajung să sfârşească prin a-şi tăia venele cu „lama”, care se autodistrug atât psihic cât si fizic.

Se zice să stopăm răutăţile. Dar ni se zice doar nouă, cei care încă visăm la Cenuşăreasa, Albă ca Zăpada.

Şi uite aşa, cu o uşurinţă psihică, am trecut de la curentul „romantic” la cel „emo”. Prea timpurie această năvală obscură. Şi prea năucitoare. S-a pătat prima impresie nemţească. Sau s-a înlocuit cu cea nouă.

Deşi aceşti mari nemţi s-au impus prin scrieri excepţionale, prin texte ce au făcut mai dulce copilăria, nu multă lume e conştientă de cine sunt aceşti doi fraţi sau dacă sunt doi, trei, patru fraţi sau…asa se numeşte „atorul”. Căci, în vederea unora, e unul singur. Dar dacă intrebi un tânăr contemporan cine sunt fraţii Kaulitz, imediat sar zicând „Tokyo Hotel!” şi îţi spun întreaga discografie, întreaga biografie şi îţi spun şi care e mâncarea preferată a lui Bill şi Tom. La orice colţ auzi sau vezi pe cineva fredonând din „Spring nicht” sau „Schrei”, melodii kaulitziene mai cunoscute decât basmele fraţilor Grimm.

Ca să închei, fac apel la cei care nu s-au înmormântat încă: citiţi mai mult din scrierile lui Jacob Ludwig Karl Grimm şi Wilhelm Karl Grimm şi ascultaţi din piesele fraţilor Kaulitz. Asta pentru a face o paralelă. Puneţi pe balanţă ambele „curente” culturale şi vedeţi care se înclină cel mai mult în topul preferinţelor voastre. Haideţi să le oferim o copilărie frumoasă copiilor noştri şi să nu-i educăm pe „Spring nicht”. Să nu le furăm copilăria!

23
Ian
10

Dupa cum am promis…Dinamo!

Cu toti ne intrebam de unde DINAMO?
Dinamo, dupa cum stim, in limba italiana, inseamna „generator de curent continuu”. Noi poate tratam altfel numele. Deoarece pentru noi DINAMO are alt sens, alta personalitate. Pentru ca Dinamo e un generator de iubire si daruire. Adevaratul suflet dinamovist! Si totul a inceput in 1948, intr-o frumoasa zi de primavara, 4 mai 1948.
Dinamo-echipa nascuta din fuziunea dintre o echipa cu veche traditie in fotbalul bucurestean, Unirea Tricolor(echipa renumita prin marea sa capacitate de a descoperi talente si a le perfectiona) si o alta formatie de valoare a Capitalei, Ciocanul.
Dinamo Bucuresti s-a nascut intr-o primavara. Da, este o realitate sustinuta de o alta, si anume ca Dinamo se doreste a fi o primavara vesnica, un zbor spre inalturi, spre piscurile gloriei sportive. Stralucirile izbanzilor dinamoviste vin mereu spre noi tocmai din universul olimpic, unde ai nostri au invins pentru prestigiul sportiv al tarii. Dar, au mai fost si sunt „mondialele”, „europenele” si altele, intreceri supreme ce au asezat file nemuritoare in cartea de aur a clubului din Soseaua Stefan cel Mare. Si, desigur, nu- i putem uita pe fotbalisti, cei carora, de altfel, le sunt dedicate filele prezentei lucrari. Fotbalistii dinamovisti, cei pentru care raportul aplauzelor tribunelor inseamna enorm, inseamna ca respectul fata de acest joc ce domina meridianele sportului…
Fotbalistii dinamovisti, mereu idoli pentru indragostitii jocului cu balonul rotund.
Dinamo si Parcul sau sportiv: priviti aceste imagini ce exprima izbanda in sport! Acest loc dintre salcii, unde s-au zamislit uriase performante, unde campioni fara seaman au facut sa se vorbeasca in lume de sportul rege romanesc numai la superlativ.
Scriem aceste randuri despre acest loc si nu putem sa nu asternem pe hartie randurile unui scriitor din zodia metaforei care spunea ca „imi place sa cobor in zodia Lacului Tei, unde se marturisesc inaltimile nemuritoare ale tineretii”. Cuvinte frumoase despre un loc frumos, despre oameni frumosi, despre performante frumoase, despre vise frumoase si realitati pe masura.
Intr-adevar, Dinamo inseamna tinerete, frumusete, dragoste, intr-un cuvant, primavara, adica chiar anotimpul in care s-a nascut clubul purtator al culorilor alb-rosii…
21
Ian
10

Les yeux du Soleil


-J’ai ouvert les yeux et j’ai vu ton âme!
Tes yeux qui brillaient comme deux flammes…
Les yeux qui disaient contents “Je t’aime beaucoup!”;
Deux yeux que je ne puis trouver pas plus.
J’ai trouvé tes yeux une fois sous la pluie,
Je sentais leur appel; tu as été très marri.
Je n’avais  pas vu dans tes yeux la divine étincelle
J’avais vu seulement l’effet de la poussière – une misere!
Deux yeux de glace et pas de mystère.
Deux comètes éteintes, tombées du ciel.
Le reflet de tes yeux a été comme une Supernova;
Mais,le reflet de tes yeux n’éxistait pas;
Mais à cause de ton vice vulgaire.
Vice ironique, sentiment imaginaire.
Pourquoi tes  yeux sont voilés des narcotiques?
Pourquoi leur sourire este chaotique?
Tu sais, tu avait les yeux du soleil…
Après tous, pourquoi a dû-t-il fermer?
Que gagnes-tu des stupéfiants?
Quelle faute ai-yeux à ce changement?
Mais non…mes yeux, te suffisaient pas toujours.
As-tu trouvé une réponse à la drogue, mon amour?
Ils te rendent la vie plus belle que mes yeux?
Est-ce qu’ils pourrainet allumer le feu intérieur?
“Renonce à la drogue! Jen e veux pas que tu meures!
Ne force pas tes yeux d’être brilliants,mon coeur!”
Il ne m’écoutait pas. Il n’éxiste pas ce merveille.
Dans le ciel il y a les yeux du soleil
21
Ian
10

Ochii Soarelui

Ochii soarelui
 
-Când mi-am deschis ochii şi i-am vãzut pe ai tãi,
Ochi ce sclipeau ca douã vãpãi…
Ochi ce-mi spuneau clipind “te iubesc”;
Doi ochi pe care nu-i mai gãsesc.
I-am mai gãsit odatã, în ploaie, confuzi,
Simţeam cum mã cheamã; erau tremurânzi.
Nu mai vedeam sclipirea divinã în ochii tãi,
Vedeam doar efecte de praf, de gunoi.
Doi ochi de gheaţã şi fãrã mister,
Douã comete stinse, cãzute din cer.
Sclipirea ochilor tãi erau explozia unei Supernove;
însã sclipeau nu datoritã unor vorbe,
Ci din cauza viciului tãu vulgar,
Viciu ironic, sentiment imaginar.
De ce ochii ţi-au fost umbriţi de narcotic?
De ce zâmbetul lor este haotic?
Ştii, tu aveai ochii Soarelui…
De ce-a trebuit în final sã apui?
Ce câştigi tu prin narcotizare?
Ce vinã au ochii tãi de-aceastã schimbare?
Dar nu…ochii mei nu- ţi erau de ajuns.
Oare ai gãsit în droguri un rãspuns?
Ele îţi fac viaţa mai frumoasã decât  ochii mei?
Oare îţi produc senzaţii de scântei?
”Renunţã la droguri! Nu vreau sã mori!
Nu-ţi mai forţa ochii sã fie strãlucitori!”
 
Nu mai zãresc cei doi ochi cãprui.
Azi imi zambesc doar ochii soarelui!

19
Ian
10

“Corectitudine” – un cuvant imposibil

Fac apel la memoria mea si la anii trecuti. Mai bine zis, fac apel la orele de chimie1

Candva, in urma cu doi ani si ceva, eram in pragul „disperarii”. Si asta fiindca mi se schimbase profa de chimie. Nu o cunosteam pe cea noua. Dar imi era asa de bine cu celelalte care imi fusesera profe in clasa a 9-a…si asta fiindca nu eram maltratata din punct de vedere „profesional si moral”. Recunosc! Nu-s perfecta si nici nu imi doresc! Nu mi-as dori niciodata. Vai de cel care isi doreste asta…In clasele a 10-a si a 11-a am inceput seria „gafelor” morale. Si…nu stiu daca din vina mea sau poate a lipsei de timp (chiar din vina aspectului meu fizic si moral as zice) cineva ma sapa si…era sa raman CORIGENTA la chimie. Si culmea! Veneam la aproape toate orele. Nu ma pasiona chimia, dar nici mare placere nu imi facea. Mai marcam si eu din cand in cand. Dar cine nu ar fi facut la fel daca l-ar „incuraja” profa asa cum ma „incuraja” si pe mine? In fine…mai aveam o colega „mare admiratoare” a chimiei si toate cele…Numai ca ea isi manifesta „iubirea” fata de chimie altfel!Adica nu venea niciodata in ziua in care noi aveam lucrare la chimie(si nu numai la chimie…). Ea nu a avut niciodata probleme de genul meu. Mai ales la chimie. Si nici nu stia mai multe decat mine(si nu numai la chimie). Poate avea si ea probleme la chimie…dar probleme de genul :”Vreau media 9, nu 8! Ce, eu sunt de 8?!” Doamne…numai cand o auzeam…In fine, ea e ea si eu sunt eu. M-am chinuit rau 2 ani. Caci…e adevarat! Daca arati bine, e vai de media ta! Si nu ma refer la „fata de bani gata”, ci la frumusetea fizica si interioara, dar si la calmul de care dai dovada si indiferenta pe care o ilustrezi. Acum ca sunt clasa a 12-a, am curajul sa dau cartile pe fata. Si din fericire media mea va fi de 6, iar ea nu are nicio nota. Si asta din cauza ca nu a venit la teste, nu a venit la orele de chimie…(parca aud ca are media 8-9-10). Si mai avem cam o saptamana de scoala. Stie ea ce face…Culmea e ca, o alta colega, mi-a zis clar si raspicat, dupa ce eu m-am plans de nesansa asta si de norocul chior al celeilalte: „Dar ea macar se straduieste. Si pana la urma, fiecare se descurca cum poate.” La auzul acestor cuvinte, am zis,desi sunt eu in pom cu cele sfinte, : Doamne, unde e corectitudinea?! Si totusi, m-a ajutat si ea la unele teste. Nu erau decisive, dar erau pentru o nota mai dulce decat trebuia.

Anul acesta, s-au schimbat multe. Chiar si topica bacalaureatului. Si urmeaza simularea la competente digitale. Pe 20 inuarie 2010. Si e obligatorie; dar doar cate 5-6 elevi de la fiecare clasa au voie sa dea simularea. S-a inscris si colega mea care m-a ajutat si in acelasi timp ,mi-a dat o „lectie de vointa”.Pe cand, examenul E OBLIGATORIU pentru toti! Dar noi, ceilalti? Si e vina doamnei care are nume de produs lactat, nu al profei noastre sau a ministerului/ministrului invatamantului. Iar am intrebat-o pe colega mea, cea care mi-a zis ca nu exista corectitudine la noi in viata, de ce nu dam toti. I-am zis ca e mare nedreptate! Iar ea mi-a zis: „Hai, mah Mira, unde mai vezi tu corectitudine si dreptate, mai ales in liceul nostru”(care, apropo, e in top bucurestean). Am „inghitit-o” si pe asta.Avea dreptate oarecum, in sinea ei. Dar, dupa pauza, am fost ascultata pentru nota la informatica. Am luat 9,desi nu am vorbit foarte mult,ci doar cat trebuia. Iar colega mea mi-a zis: „Doamne, Mira! Cum de ti-a dat 9??Eu m-am chinuit asa de mult pentru un amrat de 7 si un idiot de 6,iar tu ai luat 9 pe asa putin??” Va imaginati ce i-am raspuns?Eu nu-s vindicativa ,dar nici nu musc mana care mi-a intins-o candva pentru a ma ajuta. Nu i-am aruncat in fata fraza cu „lipsa corectitudinii”. Am tacut. De fapt, am zis doar” si eu ma mir ca mi-a dat 9…”.

De aceea zic, puteam sa ii zic „Tocmai tu vorbesti de corectitudine? De egalitate? Ne descurcam fiecare cum putem”. Dar nu. Eu nu traiesc in jungla si nu concep viata ca pe o lupta in care fiecare se descurca cum poate. Jungla e destinata celor care nu au loc in cercul civilizatiei. De-aia suntem oameni si reactionam urat cand ni se zice ca suntem animale. Eu sunt om, in primul rand. In al doilea rand, alerg dupa corectitudine. Si va las acum. Ma duc cat pot de repede. Poate o prind si o impart cu cine doreste…




%d blogeri au apreciat asta: