29
Ian
10

Deschide ochii!


Am simtit pentru prima data viata într-o noapte de vara. Nu-mi amintesc, dar s-a întâmplat totul într-o galagie dureroasa. Faceam mult zgomot; dar zgomotul meu a distrat pe toata lumea în cel mai ortodox mod. Zgomotul meu facea pe toata lumea fericita. Apoi, o fiinta calda sufleteste mi-a zis cu blândete: „Deschide ochii!”. Atunci am simtit pentru prima data caldura. Dar nu caldura ucigatoare a verii, ci caldura cu care am fost primita în grupul numit familie.
Am simtit niste atingeri ude pe corpul meu. Asa am descoperit plânsul. Am descoperit ca toamna frunzele cad din copaci si aceleasi picaturi ude veneau de undeva de sus, din locul pe care toti îl numeau cer. Veneau încet de sus, ritmul lor s-a amplificat si asteptam pe cineva. Asta deoarece credeam ca altcineva a mai vazut lumina zilei si acum plânge, face alta familie sa aiba motive de fericire. Am vazut frunzele cum cad din copaci si-am întrebat-o pe mama daca azi se mai naste cineva. Am ramas dezamagita când raspunsul mamei a fost unul negativ. Mi-a zis: „Ploua. Iar frunzele mor, mami. Deschide ochii!”. Am întrebat-o atunci: „Ce e moartea?” si mi-a raspuns, precipitându-se, ca e ceva care te face sa nu mai fii. Atunci mi-am dorit sa fiu moarta pentru a afla cum e sa nu fii. Apoi mi-a spus ca moartea e ceva rau. Nu prea am înteles eu ce înseamna rau, asa ca nu stiam ce îmi doresc mai mult.
Am mers în padure, caci acolo erau mai multi copaci. De-acolo frunzele erau mai multe iar dansul lor ma hipnotiza. Am început sa strig „Hei!” si cineva mi-a raspuns „Hei!”. Am zis apoi „Vreau sa ma joc cu tine!” si iar mi-a raspuns aceeasi voce „Vreau sa ma joc cu tine!”. Asta însemna sa fiu, lucru ce nu putea sa fie rau. Atunci am aflat ca ma simt cel mai bine. Eram foarte entuziasmata. Fericita, m-am dus la mama sa-i spun ca mi-am facut un amic nou. Dar raspunsul mamei m-a dezamagit din nou. Ea mi-a spus ca e doar sunetul padurii. Asa am descoperit ecoul.
Lovita de dezamagire, am ramas acolo, în padure. Era aproape seara fiindca nu distingeam cerul de nori sau pamânt. Am început sa merg, dar ceva ma urmarea, se tinea scai dupa mine. Am ridicat o mâna si mi-a copiat gestul. Eram fericita deoarece în sfârsit mi-am facut un prieten! Mergeam spre stânga – venea dupa mine; mergeam spre dreapta – venea dupa mine. Era pentru prima data când aveam un prieten adevarat si am alergat catre mama sa-i spun. Raspunsul mamei a fost iar neîmbucurator pentru mine. Mi-a zis ca e de fapt paznicul pasilor mei. Asa am descoperit umbra.
Suparata, am iesit din padure si m-am oprit sub cerul liber de iarna. Tremuram, dar nu de suparare, ci de frig. Imediat, din acelasi loc de unde veneau si picaturile acelea ude, cadeau flori. Credeam ca cineva de-acolo de sus a vazut ca sunt suparata si mi-a trimis flori albe pentru a-mi alunga tristetea. Reusise. Zâmbeam din nou. Eram asa de fericita… Era ca primavara, caci un covor alb de flori acoperise de tot pamântul crapat si înghetat. Dar tot tremuram. Am întrebat-o pe mama de ce plâng. „Motive nu am. De ce tremur?”. Cu aceeasi pripa, mi-a zis ca sunt fulgi de zapada. Ca ninge. Eram totusi fericita. Acele flori, care erau de fapt fulgi de nea, ma înveseleau, desi erau reci; ma ameteau de fericire cu dansul lor. Ametisem putin. Începusem sa tusesc…ma durea capul putin. Mama mi-a dat o biluta mica-mica, precum o margica. Mi-a zis ca este un medicament. L-am luat si dupa ceva vreme mi-a trecut starea de rau. Mama mi-a zis ca era o mica raceala de iarna si ca trebuie tratata cu medicamente corespunzatoare. Era cam amar medicamentul, dar mi-a fost de folos. Îmi revenisem. Eram ca înainte.
Am înaintat în straiele vietii si am descoperit multe alte lucruri care mi-au fost de folos. Am ajuns si la vârsta la care am aflat ce înseamna sa ai un prieten adevarat, am trecut si prin relele vietii care m-au îndepartat de prieteni din cauza distantei sau lucrurile necomune ne-au facut sa o luam pe drumuri diferite.
Într-o zi, când deja eram stapâna pe mine, am zis sa-mi fac prieteni, caci viata e scurta si trebuie traita…cu orice pret. Ultimele trei cuvinte însa nu trebuia sa le iau în serios, sa le pronunt si mai ales: nu trebuiau gândite. Am apelat la varianta cea mai facila, aceea de a fi draguta cu absolut toata lumea, crezând absolut în toate persoanele, indiferent ca le cunosteam sau nu. Putina naivitate si spiritul infantil au ramas undeva în memoria mea, în mine. Nu puteam sterge cu buretele experientele din copilarie. Îmi amintesc de ele râzând, dar în sinea mea, le simt reale. Prietenii mei reali si prietenele mele reale erau ca si mine : fericiti, cu pofta de viata, curiosi sa descopere lumea… îndragostiti de muzica si veseli, cu forte proaspete. Am primit o mare lovitura  de la viata când i-am pierdut din cauza departarii sau din cauza unor lucruri pe care nu le-avem în comun. Mi-am amintit apoi din nou de experientele copilariei. Nu mi-am pierdut speranta, cum zicea mama si totusi eram fericita pentru ca stiam ca vor aparea alti prieteni si nu voi ramâne singura. Si-asa a fost! Eram buna cu toata lumea, aveam încredere în toti, eram sociabila.
Mergeam spre scoala. Abia asteptam sa îmi fac alti prieteni. Eram entuziasmata ca în copilarie. „O sa fie usor!”. Ma saturasem sa tot merg cu tramvaiul, metroul… asa ca am luat-o pe jos. Ma cam durea capul. Cred ca de la agitatia asta din oras… Nu era decât o persoana pe strada. Cam ciudata…tremura. Ma gândeam ca-i din cauza iernii. Si eu tremuram când eram mica. I-am cerut o pastila. Mi-a raspuns trmurând „Cât ai pe tine? Am ramas surprinsa. Mi-a zis apoi disperata: „Bani!”
-Bani?am raspuns mirata. Ok. O sa-mi cumpar de la farmacie…
-Stai!zice parca înnebunita. Prima e întotdeauna gratis.
Nu am înteles nimic; absolut nimic din ce a vrut sa zica. Mi-a întins o pastila ca semana cu aceea pe care mi-o dadea mama când ma durea capul si eram racita. Era culmea! În loc sa-mi treaca, mai rau ma durea capul. Ma întrebam : „Cum e posibil? Trebuia sa-mi treaca.” Si nu mai mi-a trecut de atunci. În fiecare dimineata, zi si noapte nu vedeam nimic clar. Simteam iar aceeasi caldura de când m-am nascut, dar de data asta nu mai era caldura familiei, ci temperatura cauzata de bomboane letale. Dar mi-am zis: „Of, temperatura asta…”. Totul se învârtea în jurul meu…cerul se scutura din nou de flori albe sau fulgi de nea, cum le zicea mama si asta ma ducea într-o stare euforica. Era de fapt praful acela alb derivat din bomboane letale. Vedeam milioane de gesturi de-odata, petrecându-se foarte rapid, la fel de grabite precum era mama când îmi spunea ca de fapt ceea ce numeam eu prieten era umbra, paznicul pasilor mei. Si ea era, umbra. De fapt erau halucinatiile provocate de bomboane letale. Auzeam miliarde de voci; era foarte placut. Aveam un nou prieten, ecoul. El era. S-a întors la mine. Ma asculta înainte si spunea exact ce-i ziceam eu. Acum s-a maturizat si el. Stie ce sa spuna! De fapt erau vocile din jurul meu, vocile celor dragi care îmi spuneau sa renunt la bomboane letale. Observând ca nu se mai opresc, am început sa tremur. Nu ma speriam. Era bine. Doar era iarna! Tremuram de frig! Mai bine luam o pastila, si-mi trecea. Banii sunt pentru a fi dati. De fapt tremuram pentru ca luam pastile; si nu erau medicamente, ci bomboane letale. Ajungeam în aceeasi stare de nenumarate ori. Am simtit din nou acea atingere uda pe mâini, pe corp. Eram vesela, caci era ploaia si vor cadea frunzele. Mi-am adus aminte de vorbele mamei : „Ploua. Iar frunzele mor, mami. Deschide ochii!”. Asa ca…am deschis ochii. Si-am observat de fapt persoanele care plâng din pricina mea, din cauza ca utilizez bomboane letale. Acele picaturi erau lacrimile lor, nu ploaia. Mi-am adus aminte de continuarea mamei: „Moartea e ceva ce te face sa nu fii.”si în acel moment chiar mi-am dorit sa nu mai fiu pentru a evita ca ceilalti sa sufere, sa plânga. Toata lumea plângea din vina mea. La stânga, la dreapta, în fata, în spate… oriunde, lumea plângea. Nu era nici o pereche de ochi care sa nu poarte lacrimi. Am vrut sa nu mai fiu, dar asta era ceva rau… „Nu vreau sa fie rau!” am strigat. Eram ca într-un loc pe timp de seara si foarte multa ceata, într-o masina pe care o conduceam fara ca sa am farurile aprinse. Alergam fara capatâi, fara rost cu masina în ceata abundenta. Noaptea era tot mai neagra, ceata tot mai deasa, nu vedeam nimic si totul era tulbure.
Într-o zi, mama s-a îmbolnavit. Nu stiam ce are, cât de grav este, pentru ca mama e o persoana închisa. Nu prea spune ce o doare sau ce are pentru a evita îngrijorarea noastra. Asa ca am lasat-o sa faca ce vrea. Nu m-a interesat. Eram interesata doar de bomboane letale. Starea i s-a agravat; dar tot nu-mi pasa. Eram prizoniera si nu-mi puteam controla propriul psihic. Eram obsedata de praful obtinut din bomboane letale. Ultimele cuvinte ale mamei au fost : „Draga mea, eu am 35 de ani în momentul acesta iar tu înca esti o adolescenta si ai totusi parul mai alb decât al meu sau al bunicii tale… deschide ochii…”. Si i-am deschis. Însa nu pentru mult timp. Acum vorbeam mai des cu mama mea. Dar ea decât ma asculta. Eu mergeam în padure, dar erau numai flori de zapada si auzeam ecoul care era de fapt vocea mamei. O strigam „Vino!” si îmi raspundea lung „Vino!”. Alergam ca secundarul într-un ceas, ca masina fara faruri prin ceata. Acum nu mai simteam masina fara faruri prin ceata. Acum nu mai simteam ploaia, ci doar o auzeam. Auzeam un plânset. „Vai, a mai aparut cineva pe lume… multi vor fi fericiti.” Nu era deloc asa. Plângea sufletul meu. Tremuram neîncetat pe covorul alb de flori, udata de ploaia deasa si învaluita în ceata abundenta, auzind ecoul „Deschide ochii!” de mii de ori. Erau strigatele medicilor care încercau sa ma readuca pe lumea pe care am cunoscut-o într-o vara plina de iubire. Apoi s-a facut liniste. Doar medicul zicea „E de rau!”. Atunci m-am gândit ca nu merita. „Nu ma merita moartea!”. Si am facut cel mai bun lucru pe care –l puteam face vreodata: am deschis ochii cu adevarat. Deschide-i si tu!


1 Response to “Deschide ochii!”


  1. 10 Februarie 2010 la 3:12 PM

    Mirra,ai o dedicatie muzical pe blog,o zi minunata🙂


Opinia ta este...

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: