Arhivă pentru Aprilie 2010

24
Apr
10

Pentru ca esti tu


Din fumuri negre,
ganduri funebre,
pietre de moara,
esti ca o scara.

M-ai ridicat
din subsoluri
si m-ai adus
unde nici nu visam.

Induram frigul,
negrul si focul.
Dar tu…
tu m-ai readus la viata.

Eram obisnuita
sa stau in praf
sau, mai rau:
sub pietre de moara.

Eu nu stiam ca focul,
oricat de calm ar fi,
arde…

Eu nu stiam ca apa,
oricat de limpede ar fi,
ineaca…

Eu nu stiam ca cerul,
oricat de senin ar fi,
tot aduce ploaie…

Dar azi,
focul, cerul si apa
nu-s decat
niste idei.
Azi esti tu.
Si nu esti o idee.

Iar daca ai fi o idee,
ai fi cea mai frumoasa idee.
cea mai reala
si cea mai dorita.

Cand focul, apa si cerul
erau altceva decat idei,
tu erai o idee (mult prea frumoasa).
Dar azi esti tu…

Desi orice se transforma
in praf de stele,
ramanand doar amintiri,
azi esti tu…

Mintea mea, plina de zero
e acum plina de tine.
Pentru ca azi esti tu…

De-as alege iar,
te-as alege pe tine.
De-ar fi sa mor,
as face-o in repetate randuri
daca as stii ca sarutul tau
ma va readuce la viata de fiecare data.

Daca pana acum
ma inchinam rosul divin,
azi ma inchin tie.
Pentru ca azi esti tu…

Daca ma auzi balbaindu-ma,
nu e vina ta.
E vina mea
fiindca nu gandesc ceea ce zic.
Pentru ca in preajma mea
esti tu…

In trecut nu evitam
multimea ce ma aglomera.
Asta fiindca nimic nu avea rost.
Azi insa…esti tu.

Acum ma evit pana si pe mine.
De ce?
Pentru a te observa pe tine.

Daca tu esti fericit din vina mea,
eu explodez de bucurie
pentru ca si tu esti vinovat
de fericirea mea.

As merge linistita
la inchisoarea placerii
si m-as declara vinovata,
o criminala, o hoata,
daca asta inseamna ca
am reusit sa iti fur un zambet.

Daca pana acum eram
o albina care adora zborul,
azi sunt un greiere fericit
ca si-a gasit locul…
(in sfarsit)

Desi ma taram prin noroi
de atatea ori,
azi merg lejer
peste pamantul inmuiat
in apa.
Pentru ca azi esti tu…

Desi acum sunt cu capul in nori,
sunt constienta
ca tu esti unicul soare existent
printre norii mei.

M-as face una cu pamantul,
numai sa stiu ca tu vei pasi…
M-as face apa si n-as seca
deoarece stiu ca ai bea cu grija.

Mi-e frica sa te privesc in ochi!
Mi-e teama ca o sa devin
dependenta de a ta privire.
Lasa-mi doar un timp de acomodare!
Apoi nu-mi va pasa…
Azi esti tu…

De-ai fi un cantec,
te-as canta zi si noapte.
Dar un cantec sunt eu
si-mi place cel mai tare
interpretarea ta.

Ca si infinitul,
zero e doar o banalitate.
Dar cum tu esti aproape totul,
eu nu-s decat o simpla necunoscuta
dintr-o ecuatie matematica.

De-as avea a doua sansa,
tot om as fi.
Altfel…nu m-ai fi ales.
Si nimeni nu m-ar alege.
(Desi pentru tine as fi tot om).
Dar azi esti tu…

Eu n-as conta
in povestea asta.
Dar cum existi si tu,
am tot dreptul
sa fiu al doilea rol principal.

Ai refuza un rasarit de soare
alaturi de mine?
L-as refuza in favoarea ta
(tu arati mai bine decat soarele)

De-ai elimina luna,
as fi eu.
De-as elimina soarele,
ai fi tu.
Dar eu elimin tot fiindca…
azi esti tu…

Daca mainile tale
mi-ar atinge umerii,
as alerga ca o nebuna
prin viata ta.
Mi-ai permite?

Daca astepti din partea mea
vreun „te iubesc”,
afla ca meriti mai mult.
Un om care trezeste iubirea
in alt om,
nu e om.
E un inger.
Pana acum nu a fost niciunul.
Dar azi esti tu…

Nici macar nu-ti merit
toata atentia!
Nici pe jumatate.
Nici macar n-o merit!

Cand te vad,
ma pierd.
Nu-i vina ta.
Eu sunt de vina.
Tu esti perfect…

Zambetul tau
ma inveseleste mereu.
De aceea te voi lasa
SA TE BUCURI DE MINE…

De ce sa mint?
Am inteles totul de la inceput.
Doar ca din multe visuri sau vise
m-am trezet la fel de fara de speranta;
si nu mai vreau sa confund realitatea.
Dar azi realitatea mea esti tu.

Confund vocea ta
cu sunetul marii
si cu fosnetul iubirii.
Oare gresesc?

Cum tu imi zici numai frumoase,
eu adaug urate in descrierea mea.
Asta fiindca nu ai curajul necesar
de a le spune tu.
(oricum suna mai bine la mine)

Oare de ce nu imi vezi defectele?
Ai uitat ca singura persoana perfecta
esti tu?
Azi esti tu…

Azi esti tu,
dar si maine.
Nu va mai fi nimeni,
nicicand, niciunde, nicicum.
Azi esti tu.
Mereu tu…

Te uiti la mine
si ma vezi tremurand,
desi este foarte cald.
Nu-ti imaginezi de ce tremur?
Pentru ca esti tu…

Ma privesti in ochi.
Vad asta cu coada ochiului.
Desi tie ti se pare ceva dubios,
eu inca tremur de emotie.
Esti…emotionant!

Rar ramaneam fara vorbe.
Desi nu aveam ce spune,
continuam sa vorbesc.
Azi nu mai e asa.
Azi esti tu…

Ti-am observat zambetul.
E la fel de misterios
ca si tine,
ca si ochii tai,
ca si starea mea de spirit.

Nu inteleg inca
si ma framanta
faptul ca iti plac.

Nu ma cunosc foarte bine.
Sunt gesturi
ce nu le pot controla
de la un timp.
Oare ma transform?

Crezi ca te iubesc?
Nu faci bine…
De iubirea mea
trebuie sa fii sigur!

Te-am ranit?
Te-am indispus?
Iti provoc insomnii?
Iarta-ma…

Te-am simtit in totalitate.
Sau nu am fost eu?
Mintea mea
era departe de viata.
Insa tu esti atat de aproape…

De ce eu?
De ce in ochii tai?
Cum?
De cand?

A meritat oare
sa fac atatea greseli?
Da.
A meritat fiindca
azi esti tu,
si nimeni altul.

Inca iti simt rasuflarea.
Imi mai simti inima?
Pana si parfumul tau e viu.
Ir tu…
inca esti sub mine.

Azi zburam ca fluturii:
liberi,
fara frica,
fara sa ne ranim.
Iti simt aripile
usor peste ale mele.

Tremur de emotie
pentru ca..azi esti tu!

Soarele desupra lunii,
ii zambeste doar ei.
Ea e fericita,
iar el e multumit.

Nu te simti stanjenit!
Nici eu nu ma simt.
Ma iubesti?
Si eu te iubesc.

Uitandu-ma in ochii tai,
vad aura deasupra capului tau.
Tu esti zeul meu.

Tu nu-ti poti vedea aura.
Esti prea atent la ochii mei.
Opreste-te un moment…
Gata!
Acum sunt atenta la tine.

(In strofa asta vorbeste inconstienta din mine)
Cladeste-mi peretii iubirii,
acopera baza pe care statea sa ploua,
elimina norii tristi
si fa-ma castelul tau!

A nins prea mult!
Invata-ma sa imi mentin zborul!
Avand in vedere ca
abia azi am invatat sa zbor…
Te iubesc!

De-ai stii iubirea ce ti-o port,
de-as stii ce dragoste imi porti,
de-ar stii si aerul…
de-ar stii si iarba…
de-ar stii toti
cat de mult m-ai schimbat,
cat de mult ma bucur,
cat de mult te iubesc…
cat de mult ne iubim…

Anunțuri
15
Apr
10

Şi ea a greşit…

Într-o încăpere proaspăt renovată, spaţioasă din cale afară, cu diferite scene din viaţa unui tânăr ce s-a sacrificat pentru libertatea altora, unde praful era de două degete, luminile produceau confuzii unui om normal, aerul era oarecum irespirabil, iar sunetele se întreceau mai ceva ca atleţii, zăcea ea, o tânără de vreo 19 ani. Nu vorbea, nu se mişca, ci privea absurd in ochii Celui de Sus, îngânând parcă sunetele acealea patetice.
La uşa bisericii, o bandă de babe. Bârfeau, făcându-şi cruce una după alta.
-De doi ani se chinuie părintele să scoată necuratul din ea! Doamne fereşte.
-Da! De doi ani se hrăneşte cu sânge de om şi de animale. Am auzit că şi-a ucis câinele şi i-a supt tot sângele, apoi a mâncat o parte din el. Dumnezeule…
-Iar noaptea fuge de acasă şi se plimbă prin cimitir. Se pare că nu mai are remediu. Îi dă întâlnire demonul prin cimitir şi distruge orice mormânt, apoi îl reface până dimineaţa şi totul pare neclintit.
-E un mister cum reuşeşte, dar e real. A evadat de la ospiciu de vreo 10 ori. Singurul lucru care ar putea să o scape de chinuri este eutanasia. Doar moartă ar putea să fie salvată.
-Doamne fereşte;babele îşi mai fac o dată cruce şi pleacă.
Ea se ridică în picioare şi, rămânând singură în biserică, vorbeşte cu fiecare pictură. Aproape cu fiecare. Atât de ciudat le privea pe unele şi aşa de calmă pe altele…
Dar privirea ei se îndreaptă spre Învăţător, Cel care se afla cel mai sus.
-Dacă în lumea asta toţi suntem fraţi, iar Tatăl Tău este şi Tatăl nostru, nu orice împerechere este un incest? Bun, venim în „faţa Tatălui” pentru binecuvântarea Lui, apoi putem să o facem „fără păcat”. Nu tot fraţi rămânem? Nu tot incest se numeşte?
Ochii Învâţătorului rămân neclintiţi.
-Şi babele astea, crezi că nu le aud? Nu datorită Ţie suntem liberi? Putem alege să zicem ce vrem, să facem ce vrem, să gândim ce vrem. Dar pentru asta trebuie să venim să ne închinăm Ţie. Eh, asta-i culmea. Unde e libertatea noastră?
Învăţătorul are aceeaşi stare.
-Vezi că nu ştii ce să-mi răspunzi? Şi ne mai trimite popa să vorbim cu Tine. Să zicem că mă asculţi, dar sfaturi? De unde să ştiu eu ce este bine, de la ciumele alea de la uşă? De ce ţi se mai zice Învăţător? Oare exişti? Şi dacă da, unde?
Privirea i se îndreaptă către un alt decor. Un perete foarte încărcat şi colorat, având în prim-plan o femeie cu fiul său nou-născut în braţe. Era scena Naşterii Domnului, cu multe animale prin preajmă, o stea ce ieşea în evidenţă şi câteva persoane.
-Erai mic aici. Nu ştiu căt de fericit erai. Aveai totuşi şi tu durerile tale. Dar deh, eşti Fiul lui Dumnezeu. Şi noi, ceilalţi suntem. Dar Tu eşti Fiul cu F mare, Cel sacrificat. Nu cred că aici erai extrem de fericit. Nu ştiai că Tu eşti Cel care ţi-ai ales viitorul. Au ales alţii în locul Tau! Şi eu trec prin asta. Dar eu sunt fată…crezi că ar avea tupeul să mă pună pe o cruce mare şi să-mi bată cuie în mâini şi în picioare? Le-ar fi teamă că sş putea să le fac mai mult rău apoi. Dacă mă eutanasiază, iar e rău. Le e frică să nu-i bântui apoi. Vezi ce lume a creat Tatăl Tău?
Destul de calmă, priveşte un tablou cu Sfânta Fecioară. Sau Mama Mesiei…
-Nu ştiu ce inimă ai putut avea, ca mamă, să-i alegi o astfel de viaţă Fiului Tău. De fapt, nu vă înţeleg pe voi, părinţii. De ce alegeţi în locul copiilor voştri?
Din senin se aude o voce puternică, bărbătească ce răsuna în toată biserica. O voce însoţită de bocete şi văicăreli.
-Mda…continuăm apoi discuţia. Şi azi se vor chinui preoţii şi măicuţele să scoată „necuratul” din mine. De parcă aş avea. Să fii şi Tu atentă cum mă chinuie pentru o absurditate. Pentru prima dată sunt în biserica asta. E a nu ştiu câta…În fine, merg la exorcizarea mea.
Atât apucă să-i mai spună tabloului. Vocile, bocetele s-au amplificat. Era o exorcizare în toată regula! Ea este întinsă pe o masă lungă şi este legată de mâini, de picioare, dar nu şi la gură.
-Necuratule, nesfinţitule, cel care ai ieşit de sub semnul lui Dumnezeu, eliberaţi-o pe Maria-Alexandra!zice un preot.
-Mexia mă numesc! Aşa mi se zice. Şi mai terminaţi-vă, că nu am draci în mine.
-Îngeri ai întunericului, ieşiţi din ea şi plecaţi-vă lui Dumnezeu.
-Dacă se vor pleca în faţa lui Dumnezeu ăla, de ce să mai iasă din mine? Deja aţi întrecut măsura. Am fost dusă la 100 de biserici pentru că aţi ajuns la concluzia că am pe naiba în mine. Serios, nu vă plictisiţi să faceţi toţi acelaşi lucru? Din moment ce nu a dat roade la 100 de biserici, ce tot vă chinuiţi să scoateţi dracii de unde nu-s? Pe bune…zice ea cu o doză teribilă de calm. Eu o să trag un pui de somn. Când terminaţi, să mă anunţaţi. Măcar dezlegaţi-mă…
Dar procesul de exorcizare continuă.
După o altă şedinţă nereuşită de exorcizare, părinţii ei, copleşiţi de tristeţe acceptă eutanasia ei. Şi nu va fi răstignită, ci i se va injecta o substanţă ce o va distruge încet; iar trupul ei va fi incinerat, pentru orice eventualitate.
-Iar acum că v-aţi convins că nu am nici pe dracu, nici pe ta-su în mine, îmi permiteţi să plec acasă? Îmi daţi drumul? Pot fi liberă?
-îţi vom da drumul, dar nu vei fi liberă.
-De ce părinte?zice ea ironică.
Iar răspunsul nu i s-a dat. Dar ea era fericită.
-Eh, voi vă înţelegeţi. Pot rămâne singură în biserică? Nu de alta, dar am lăsat o discuţie neterminată şi…
Toţi o privesc acum cu milă, ştiind ce o aşteaptă…Dar este un sentiment pasager.
-În sfârşit m-au lăsat în pace. Nu înţeleg de ce tind ei să creadă că sunt nebună sau că am demoni în mine. Dar când unii vor să vadă şi să accepte adevărul, preferă să creadă că sunt nebună sau posedată. Au fost de 10 ori cu mine la ospiciu, să mă interneze, dar de fiecare dată când mi s-au făcut testele psihice, am ieşit 100% normală. De 10 ori. El nu a avut acelaşi noroc. Am fost la 100 de biserici, dar rezultatul a fost acelaşi. Asta sunt eu! De ce eşti tristă şi plângi în tabloul acesta? În picturile de pe pereti eşti fericită. De ce plângi? De soarta Fiului Tău? Tu i-ai ales-o! Tu ai greşit, nu El. Aceeaşi greşeală a făcut şi mama mea. Şi ea a greşit. M-am îndrăgostit cu adevărat acum doi ani. Până atunci, luam în râs iubirea, nu credeam că există cu adevărat. Până atunci m-am jucat. El era băiatul perfect pentru mine. Dar cum să am eu dreptate şi libertate? El era mai mare decat mine cu câţiva ani. Plângeam zi şi noapte fiindcă nu-l puteam vedea. Dar T0u nu ştii ce-i iubirea. Tu ai adorat un spirit, nu ai iubit un om; iar pentru Fiul Tău nu ai făcut nimic bun: nu i-ai oferit o familie, educaţie, iubire reala de mamă, de tată, prieteni, nimic. A fost privat de multe. Ceva de genu’ se întâmplă şi cu mine de doi ani.
Mexia îşi şterge ochii de cele câteva lacrimi ce au întors-o în trecut. Se ridică şi pleacă de lângă tabloul cu care vorbea. Acela era un tablou „prea trist”. Se opreşte acum în faţa unei picturi de pe un perete. Acea pictură o ilustra tot pe Mama Mesiei cu El în braţe.
-Aşa apăream şi eu în toate fotografiile când eram mică: cu cineva care să mă ţină în braţe; un copil bun, ascultător şi care nu răspunde. Cam mult pentru mine. Dacă mi-au interzis să iubesc, e clar că m-au pierdut. L-am iubit, îl iubesc şi îl voi iubi toată viaţa pe cel care a reuşit să trezească acest sentiment în mine. Dar cum ai mei au dorit să mă protejeze ţinându-mă din ce în ce mai departe de el, nu au reuşit decât să-mi sporescă ura pentru ei şi dragostea pentru el. El e într-un ospiciu acum. Nu a putut lupta. Îl vizitez aproape în fiecare noapte, nu merg prin cimitir la întâlnire cu dracii. Din păcate, el nu mă recunoaşte; de-aia şi este printre acei nebuni. Măcar de ar fi lângă ceilalţi nebuni…dar nu! El este izolat. Deghizată în infiermieră pot ajunge la el. De aproape doi ani e acolo. Cam de atunci le spun lucrurilor pe nume. Spun absolut tot ce mă enervează, ce nu-mi place. Din cauza asta, că vorbesc mult şi din cauză că îl iubesc am ajuns în situaţia asta: să creadă toţi că-s nebună ori posedată. E aproape seară. Mă duc la el. De data asta, voi sări gardul că au pus paznici. Mă duc la el…
Într-un centru izolat de lume, în mijlocul unei păduri, o clădire în formă de castel, albă, înaltă şi rece, cu zeci de camere alb-pluşate, luminate de un gri stins printre care o cameră întreţinută de o rază verde. Era singura cameră destinată unui nebun dotată cu un geam. La baza camerei, se afla gardul pe care ea avea să ţl sară în noaptea asta. Acea cameră îi era destinată lui, celui căruia ea îi purta o dragoste imensă.
Destul de calm, privind pe geam, un băiat de vreo 20-25 de ani, cu părul puţin lung, blond, cu ochii de culoarea lemnului de brad ( o oscliaţie între căprui şi verzi), palid şi adormit, zicea:
-Când mergi pe un câmp înverzit, ca artist, să pictezi, întotdeauna să pui mai multă culoare verde pe paletă!
-Nicomar,şopteşte Mexia la geamul lui, am ajuns! Imediat sar gardul la tine; doar să-mi pun uniforma.
-Iar când vrei să pictezi marea, să pui şi un pic de verde pe paletă. Pentru alge…zice el în gol. Marea este tulburată acum, zice foarte calm cel lipsit de luciditate, neclintindu-se.
-Nicomar, deschide geamul. Mai am puţin, zice ea, căţărată până la etajul 2,unde se află el. Ridică geamul, iubitule. Vin să te scot de aici. Vin să te salvez, să ne salvăm, iubitule.
-Iarba nu e pentru noi. Noi nu avem voie să iubim iarba; nu avem voie să ne iubim. Ne va ucide ploaia dacă ne iubim, zice el, neştiind ce spune.
-Deschide, iubitule. Alunec! Nicomar, deschide geaaaa…
Atât apucă să spună şi cade. Se loveşte grav în piept şi e dusă de urgenţă la spital. Imediat apoi se fac cercetările necesare, iar camera lui este cercetată.
-Afară e foarte cald, dar nu vreau afară. Plouă roşu. De ce plouă roşu? De ce? De ce roşu?se întreabă el, devenind din ce în ce mai agitat. Mă doare inima. Daţi-mi inima!
O oarecare asistentă încearcă să-l calmeze.
-O nebună posedată, Mexia a vrut să intre la tine. Dar acum eşti în siguranţă. Of, Doamne. Mexia, Mexia şi iar Mexia! E o nebună fata aia. Numai de belele s-a ţinut. Nu înţeleg cum de nu a fost acceptată în ospiciu. Cum Dumnezeu a trecut testele psihologice?
-Mesia?întreabă el calm.
-Nu. Mexia. Maria-Alexandra. E mai dilie decât tine. Dar ce stau să vorbesc cu tine? Mergi liniştit în pat şi fii calm…Imediat îţi fac injecţia de calmare…
-Mexia? Nu vreau să-mi injectezi calmante. Vreau să o văd pe Mexia. Unde e?întreabă el calm.
-La spitalul de copii. Mare baftă ar avea dacă trăieşte, deşi mă îndoiesc de asta. Eh, vin acum cu calmantul.
-Dar apoi mă duci la Mexia?o roagă el pe asistentă.
-O să dormi buştean apoi!
Asistenta iese, iar el rămâne singur în camera luminată de verde.
-Eu nu vreau să dorm. Eu vreau…Cine e Mexia? Ah, capul meu! Mexia…Mexia…Mexia…Mexia…Te iubesc! Da, tu eşti iubita mea, Maria-Alexandra! Trebuie să ajung la ea. Nu sunt nebun. Am fost…
El sare geamul şi brusc îi revine memoria. E iar Nicomar cel de acum doi ani. A înţeles în sfârşit că a lui cameră are geam pentru a-l sări. Se furişează pe lângă gard şi aude doi gardieni bârfind…
-Şi când te gândeşti că şi-a făcut singură un bine şi l-a făcut şi altora. Când te gândeşti că s-a omorât, deşi în câteva zile ar fi fost eutanasiată oricum.
-Şi cu otrava, şi cu o lovitură în piept, tot acolo ajunge.
-Şi când te gândeşti că a vrut să sară la nebunul din camera verde…Cică au fost iubiţi, dar le-a fost interzisă iubirea. Aşa că l-au drogat ai lui până a ajuns aici, iar în aia au intrat dracii de disperare…
-Se poate…
Auzind această discuţie, Nicomar nu mai are nico îndoială.
-Mexia trebuie salvată. De data asta nu ne va mai despărţi nimeni, chit că voi muri cu ea! Mexia, nu muri…
Cum doar o minune ar mai fi putut s-o salveze, Mama Mesiei face ceva util: o ţine în viaţă. Dar de ce? Oricum ar fi fost ucisă apoi…
Nicomar aude fel de fel de presupuneri, ceea ce îl face să creadă că…Mexia a murit. Dar de unde? Mexia îşi revenea în mod miraculos. Foarte miraculos…
La aflarea veştilor false, Nicomar devine foarte tulburat pentru că ştia că Mexia a murit în încercarea de a-l salva pe el dintre nebuni, din locul acela trist. Ceea ce ştia el acum e că Mexiei i-a cedat, i-a explodat inima.
-Şi toate astea din cauză că a vrut să-mi facă un bine, să mă salveze…pe mine!se gândeşte el. Trebuie să o găsesc şi să îi scot inima fărâmiţată…
Şi aşa face. O găseşte, o ia în braţe şi o duce la subsolul spitalului, unde o sărută şi vrea să o readucă la viaţă. Dar, în urma calmantelor ce i se administraseră, ea dormea. Şi nu era moartă. Dar disperarea îl face să îşi piardă minţile din nou.
-Ai murit…Dar nu-i nimic. Eu te voi readuce la viaţă.
Lihnit de foame, leşinat de sete şi cu minţile pierdute iar, el face infarct şi moare…
-Ah…inima! Daţi-mi inima! Inima….şi moare.
Trezindu-se şi văzându-l întins pe jos, ea îl tot priveşte.
-Iubitule, am reuşit. Te-am salvat. Suntem liberi! De ce strigi? Ce e cu inima ta? Iubitule?
Disperată că el nu-i răspunde, îl tot clatină. Îl sărută şi vede că el nu are nicio reacţie. Observă că mâinile lui sunt foarte reci; la fel de rece îi era tot corpul. Îi pune mâna în dreptul inimii şi nu îi simte inima.
-Inima ta…nu mai bate. Iubitule, strigai să nu-ţi ia inima? Ai murit? De ce nu răspunzi? Nu-ţi mai simt inima. Ai murit…Dar nu-i nimic. Îţi voi da inima mea numai să ştiu că tu trăieşti. Eu nu mai contez…
Şi aşa face. Îşi înfige un fier în inimă şi încearcă să şi-o scoată, doar pentru a i-o oferi lui. Dar nu mai are cum. Acum nici ea nu mai avea bătăi de inima. Şi ambii zăceau într-o baltă de sânge, îmbrăţişaţi. Se pare că…au rămas împreună şi nici moartea nu i-a mai despărţit.
„Şi ea a greşit!” se aude vocea Mamei Mesiei, referindu-se la mama Mexiei.

02
Apr
10

Trăim într-o viaţă reală sau iluzorie?

…iar cum in jurul nostru se intampla mai mult lucruri inexplicabile, stam sub un mare semn de intrebare: real sau doar imagini?

Viata e ca un joc. De fapt, e un joc. Un joc absurd, cu reguli scrise si nescrise, respectate si incalcate, conventionale sau nu. Unii cred ca viata este cel mai mare dar primit de la Dumnezeu. Dar cum Dumnezeu e doar in mintea unora, iar noi, cei din prezent nu l-am vazut niciodata personal, cum se poate spune ca Dumnezeu este real? Oare nu e decat o iluzie pe care noi o apreciem din ce in ce mai mult sau mai putin? Daca tot se spune ca Dumnezeu exista, dar nu ca persoana, ci ca spirit, noi de ce nu suntem spirite doar? De ce suntem persoane? Cum se poate ca noi sa fim produsi dintr-o imaginatie? Altii spun ca de fapt viata este rezultatul unei mari explozii ivoluntare. Altii prefera sa creada ca viata este o fantezie a absurditatii, un eveniment al Marelui Timp!

„Nu, stiinta nu este o iluzie,dar ar fi o iluzie sa credem ca am putea gasi altundeva ceea ce ea nu poate sa ne dea.”

Sigmund Freud adauga ca teoriile care au influentat viata nu reprezinta o iluzie. Dar viata ce este? Nu cumva o iluzie? Intr-adevar, stiinta a ajutat enorm la dezvoltarea imposibilului sau materializarea posibilului. Putem datora viata, intr-o oarecare masura, stiintei. Asta s-a dezvoltat datorita omului, al carui rost in viata e mereu sub semnul intrebarii. Oare chiar nu e o iluzie stiinta (implicit viata)? Nu cumva totul ni se pare? Daca ceea ce eu numesc alb tu numesti negru? Daca ochii tai vad mare ceea ce vad eu mic? Daca suntem toti pe post de marionete ale Universului, dirijate de idei? Oare de aceea avem unii idei opuse sau diferite de ale altora?

Exista legenda filosofului chinez Zhuang Zi care ne ilustreaza un moment din viata acestuia: un fluture se simtea liber, fericit, atat de fericit incat nu stia daca e el sau e chiar Zhuang Zi; dupa cateva momente s-a simtit Zhuang Zi. Apoi, dupa aceea nu mai stia daca a visat ca fluturele este Zhuang Zi sau Zhuang Zi este fluture in realitate.

Plecand de la legenda acestuia, putem sa ne punem totusi intrebarile: noi traim sau doar ne prefacem? Suntem reali sau doar niste imagini cu simturi (fie ele si imaginare)?

Avem atatea visuri in care vedem si simtim la fel ca in viata reala incat de multe ori stam si ne intrebam daca acele lucruri chiar nu ni s-or fi intamplat. Din cate am auzit, multe persoane care au inventat si au descoperit lucruri esentiale, neimportante sau catusi de putin interesante au avut mai intai un vis, doua… Chiar si unii oameni necunoscuti sau nerecunoscuti au primit teme, sarcini de indeplinit si, gandindu-se si socotindu-se au incercat sa rezolve cumva, au avut visuri in care explicatia le fusesera data sau cosmaruri din care au invatat sa se protejeze de factorii din exterior.

Alteori ma intreb daca nu cumva suntem … in misiune. Adica, pentru a demonstra niste lucruri, legaturi sau vreo forma de supravietuire ,fiecare persoana este infiltrata intr-o lume in care totul seamana sau din contra.

Ceea ce stiinta nu ne poate oferi, unii dintre noi, pamantenii superiori celorlalte specii, adica oamenii, credem in divinitate. Iar stiinta ne ocupa locul secund in minte sau in suflet. Daca nu mai avem destula incredere in stiinta, apelam la ajutorul divin, uneori fortat. Sunt si persoane care se declara invinse, dar acelea nu au capacitatea necesara de a exploata tainele stiintei, lasand pe altii sa o faca in locul lor.

Asa ca stiinta nu e mereu o iluzie. Dar in cele mai multe situatii este invinsa de catre mentalitatea divina.

Voltaire a zis ca „Dumnezeu este un actor de comedie care interpreteaza in fata unei audiente prea infricosatoare pentru a rade”. Nu cumva si noi suntem niste actori prea putin antrenati pentru lumea asta? Oare nu zambim de cele mai multe ori fals? Din moment ce avem inca indoieli despre originea noastra reala, despre adevarata noastra identitate, risc sa afirm ca suntem mai mult minciuna decat adevar. Si totusi, cum de suntem atat de reali?

Exista atatea opere epice, lirice sau dramatice in care sunt prezentati oameni, animale sau pasari in diferite situatii. Fiecare are cate ceva de facut, dar totul se desfasoara dupa mintea celor care scriu si descriu aceste situatii. Nu cumva in vis sunt traite toate aceste situatii? La fel si actorii: li se dau indicatii si textul, apoi ei dau viata personajelor. Oare unde sunt ei in tot acest timp in care trupurile le sunt invadate de personaje diferite? Dupa cum stim, nu se poate ca o persoana sa aibe doua fete, doua personalitati.

Uneori, cand poate ma plictisesc sau nu imi convine realitatea, stau si privesc atenta toate caracteristicile unei persoane, toate gesturile acesteia si, cand sa trag concluzia, persoana pe care o cunosc de ceva timp se schimba total. Deodata vad o persoana necunoscuta sau doar o forma. Uneori cuvintele nu le mai inteleg si cat as citi, nu as intelege nimic. Sau poate … mi se intampla sa uit absolut toate literele, cifrele… Oare sa fie doar in mintea mea sau chiar exact asa e totul? Si daca ar fi in mintea mea, cum se explica faptul ca nu doar eu am aceste „simptome”?

Iar prezenta acestor intrebari (absurde sau nu) ne pune din nou sub un alt semn al intrebarii: traim intr-o viata reala sau iluzorie?




%d blogeri au apreciat asta: