15
Apr
10

Şi ea a greşit…

Într-o încăpere proaspăt renovată, spaţioasă din cale afară, cu diferite scene din viaţa unui tânăr ce s-a sacrificat pentru libertatea altora, unde praful era de două degete, luminile produceau confuzii unui om normal, aerul era oarecum irespirabil, iar sunetele se întreceau mai ceva ca atleţii, zăcea ea, o tânără de vreo 19 ani. Nu vorbea, nu se mişca, ci privea absurd in ochii Celui de Sus, îngânând parcă sunetele acealea patetice.
La uşa bisericii, o bandă de babe. Bârfeau, făcându-şi cruce una după alta.
-De doi ani se chinuie părintele să scoată necuratul din ea! Doamne fereşte.
-Da! De doi ani se hrăneşte cu sânge de om şi de animale. Am auzit că şi-a ucis câinele şi i-a supt tot sângele, apoi a mâncat o parte din el. Dumnezeule…
-Iar noaptea fuge de acasă şi se plimbă prin cimitir. Se pare că nu mai are remediu. Îi dă întâlnire demonul prin cimitir şi distruge orice mormânt, apoi îl reface până dimineaţa şi totul pare neclintit.
-E un mister cum reuşeşte, dar e real. A evadat de la ospiciu de vreo 10 ori. Singurul lucru care ar putea să o scape de chinuri este eutanasia. Doar moartă ar putea să fie salvată.
-Doamne fereşte;babele îşi mai fac o dată cruce şi pleacă.
Ea se ridică în picioare şi, rămânând singură în biserică, vorbeşte cu fiecare pictură. Aproape cu fiecare. Atât de ciudat le privea pe unele şi aşa de calmă pe altele…
Dar privirea ei se îndreaptă spre Învăţător, Cel care se afla cel mai sus.
-Dacă în lumea asta toţi suntem fraţi, iar Tatăl Tău este şi Tatăl nostru, nu orice împerechere este un incest? Bun, venim în „faţa Tatălui” pentru binecuvântarea Lui, apoi putem să o facem „fără păcat”. Nu tot fraţi rămânem? Nu tot incest se numeşte?
Ochii Învâţătorului rămân neclintiţi.
-Şi babele astea, crezi că nu le aud? Nu datorită Ţie suntem liberi? Putem alege să zicem ce vrem, să facem ce vrem, să gândim ce vrem. Dar pentru asta trebuie să venim să ne închinăm Ţie. Eh, asta-i culmea. Unde e libertatea noastră?
Învăţătorul are aceeaşi stare.
-Vezi că nu ştii ce să-mi răspunzi? Şi ne mai trimite popa să vorbim cu Tine. Să zicem că mă asculţi, dar sfaturi? De unde să ştiu eu ce este bine, de la ciumele alea de la uşă? De ce ţi se mai zice Învăţător? Oare exişti? Şi dacă da, unde?
Privirea i se îndreaptă către un alt decor. Un perete foarte încărcat şi colorat, având în prim-plan o femeie cu fiul său nou-născut în braţe. Era scena Naşterii Domnului, cu multe animale prin preajmă, o stea ce ieşea în evidenţă şi câteva persoane.
-Erai mic aici. Nu ştiu căt de fericit erai. Aveai totuşi şi tu durerile tale. Dar deh, eşti Fiul lui Dumnezeu. Şi noi, ceilalţi suntem. Dar Tu eşti Fiul cu F mare, Cel sacrificat. Nu cred că aici erai extrem de fericit. Nu ştiai că Tu eşti Cel care ţi-ai ales viitorul. Au ales alţii în locul Tau! Şi eu trec prin asta. Dar eu sunt fată…crezi că ar avea tupeul să mă pună pe o cruce mare şi să-mi bată cuie în mâini şi în picioare? Le-ar fi teamă că sş putea să le fac mai mult rău apoi. Dacă mă eutanasiază, iar e rău. Le e frică să nu-i bântui apoi. Vezi ce lume a creat Tatăl Tău?
Destul de calmă, priveşte un tablou cu Sfânta Fecioară. Sau Mama Mesiei…
-Nu ştiu ce inimă ai putut avea, ca mamă, să-i alegi o astfel de viaţă Fiului Tău. De fapt, nu vă înţeleg pe voi, părinţii. De ce alegeţi în locul copiilor voştri?
Din senin se aude o voce puternică, bărbătească ce răsuna în toată biserica. O voce însoţită de bocete şi văicăreli.
-Mda…continuăm apoi discuţia. Şi azi se vor chinui preoţii şi măicuţele să scoată „necuratul” din mine. De parcă aş avea. Să fii şi Tu atentă cum mă chinuie pentru o absurditate. Pentru prima dată sunt în biserica asta. E a nu ştiu câta…În fine, merg la exorcizarea mea.
Atât apucă să-i mai spună tabloului. Vocile, bocetele s-au amplificat. Era o exorcizare în toată regula! Ea este întinsă pe o masă lungă şi este legată de mâini, de picioare, dar nu şi la gură.
-Necuratule, nesfinţitule, cel care ai ieşit de sub semnul lui Dumnezeu, eliberaţi-o pe Maria-Alexandra!zice un preot.
-Mexia mă numesc! Aşa mi se zice. Şi mai terminaţi-vă, că nu am draci în mine.
-Îngeri ai întunericului, ieşiţi din ea şi plecaţi-vă lui Dumnezeu.
-Dacă se vor pleca în faţa lui Dumnezeu ăla, de ce să mai iasă din mine? Deja aţi întrecut măsura. Am fost dusă la 100 de biserici pentru că aţi ajuns la concluzia că am pe naiba în mine. Serios, nu vă plictisiţi să faceţi toţi acelaşi lucru? Din moment ce nu a dat roade la 100 de biserici, ce tot vă chinuiţi să scoateţi dracii de unde nu-s? Pe bune…zice ea cu o doză teribilă de calm. Eu o să trag un pui de somn. Când terminaţi, să mă anunţaţi. Măcar dezlegaţi-mă…
Dar procesul de exorcizare continuă.
După o altă şedinţă nereuşită de exorcizare, părinţii ei, copleşiţi de tristeţe acceptă eutanasia ei. Şi nu va fi răstignită, ci i se va injecta o substanţă ce o va distruge încet; iar trupul ei va fi incinerat, pentru orice eventualitate.
-Iar acum că v-aţi convins că nu am nici pe dracu, nici pe ta-su în mine, îmi permiteţi să plec acasă? Îmi daţi drumul? Pot fi liberă?
-îţi vom da drumul, dar nu vei fi liberă.
-De ce părinte?zice ea ironică.
Iar răspunsul nu i s-a dat. Dar ea era fericită.
-Eh, voi vă înţelegeţi. Pot rămâne singură în biserică? Nu de alta, dar am lăsat o discuţie neterminată şi…
Toţi o privesc acum cu milă, ştiind ce o aşteaptă…Dar este un sentiment pasager.
-În sfârşit m-au lăsat în pace. Nu înţeleg de ce tind ei să creadă că sunt nebună sau că am demoni în mine. Dar când unii vor să vadă şi să accepte adevărul, preferă să creadă că sunt nebună sau posedată. Au fost de 10 ori cu mine la ospiciu, să mă interneze, dar de fiecare dată când mi s-au făcut testele psihice, am ieşit 100% normală. De 10 ori. El nu a avut acelaşi noroc. Am fost la 100 de biserici, dar rezultatul a fost acelaşi. Asta sunt eu! De ce eşti tristă şi plângi în tabloul acesta? În picturile de pe pereti eşti fericită. De ce plângi? De soarta Fiului Tău? Tu i-ai ales-o! Tu ai greşit, nu El. Aceeaşi greşeală a făcut şi mama mea. Şi ea a greşit. M-am îndrăgostit cu adevărat acum doi ani. Până atunci, luam în râs iubirea, nu credeam că există cu adevărat. Până atunci m-am jucat. El era băiatul perfect pentru mine. Dar cum să am eu dreptate şi libertate? El era mai mare decat mine cu câţiva ani. Plângeam zi şi noapte fiindcă nu-l puteam vedea. Dar T0u nu ştii ce-i iubirea. Tu ai adorat un spirit, nu ai iubit un om; iar pentru Fiul Tău nu ai făcut nimic bun: nu i-ai oferit o familie, educaţie, iubire reala de mamă, de tată, prieteni, nimic. A fost privat de multe. Ceva de genu’ se întâmplă şi cu mine de doi ani.
Mexia îşi şterge ochii de cele câteva lacrimi ce au întors-o în trecut. Se ridică şi pleacă de lângă tabloul cu care vorbea. Acela era un tablou „prea trist”. Se opreşte acum în faţa unei picturi de pe un perete. Acea pictură o ilustra tot pe Mama Mesiei cu El în braţe.
-Aşa apăream şi eu în toate fotografiile când eram mică: cu cineva care să mă ţină în braţe; un copil bun, ascultător şi care nu răspunde. Cam mult pentru mine. Dacă mi-au interzis să iubesc, e clar că m-au pierdut. L-am iubit, îl iubesc şi îl voi iubi toată viaţa pe cel care a reuşit să trezească acest sentiment în mine. Dar cum ai mei au dorit să mă protejeze ţinându-mă din ce în ce mai departe de el, nu au reuşit decât să-mi sporescă ura pentru ei şi dragostea pentru el. El e într-un ospiciu acum. Nu a putut lupta. Îl vizitez aproape în fiecare noapte, nu merg prin cimitir la întâlnire cu dracii. Din păcate, el nu mă recunoaşte; de-aia şi este printre acei nebuni. Măcar de ar fi lângă ceilalţi nebuni…dar nu! El este izolat. Deghizată în infiermieră pot ajunge la el. De aproape doi ani e acolo. Cam de atunci le spun lucrurilor pe nume. Spun absolut tot ce mă enervează, ce nu-mi place. Din cauza asta, că vorbesc mult şi din cauză că îl iubesc am ajuns în situaţia asta: să creadă toţi că-s nebună ori posedată. E aproape seară. Mă duc la el. De data asta, voi sări gardul că au pus paznici. Mă duc la el…
Într-un centru izolat de lume, în mijlocul unei păduri, o clădire în formă de castel, albă, înaltă şi rece, cu zeci de camere alb-pluşate, luminate de un gri stins printre care o cameră întreţinută de o rază verde. Era singura cameră destinată unui nebun dotată cu un geam. La baza camerei, se afla gardul pe care ea avea să ţl sară în noaptea asta. Acea cameră îi era destinată lui, celui căruia ea îi purta o dragoste imensă.
Destul de calm, privind pe geam, un băiat de vreo 20-25 de ani, cu părul puţin lung, blond, cu ochii de culoarea lemnului de brad ( o oscliaţie între căprui şi verzi), palid şi adormit, zicea:
-Când mergi pe un câmp înverzit, ca artist, să pictezi, întotdeauna să pui mai multă culoare verde pe paletă!
-Nicomar,şopteşte Mexia la geamul lui, am ajuns! Imediat sar gardul la tine; doar să-mi pun uniforma.
-Iar când vrei să pictezi marea, să pui şi un pic de verde pe paletă. Pentru alge…zice el în gol. Marea este tulburată acum, zice foarte calm cel lipsit de luciditate, neclintindu-se.
-Nicomar, deschide geamul. Mai am puţin, zice ea, căţărată până la etajul 2,unde se află el. Ridică geamul, iubitule. Vin să te scot de aici. Vin să te salvez, să ne salvăm, iubitule.
-Iarba nu e pentru noi. Noi nu avem voie să iubim iarba; nu avem voie să ne iubim. Ne va ucide ploaia dacă ne iubim, zice el, neştiind ce spune.
-Deschide, iubitule. Alunec! Nicomar, deschide geaaaa…
Atât apucă să spună şi cade. Se loveşte grav în piept şi e dusă de urgenţă la spital. Imediat apoi se fac cercetările necesare, iar camera lui este cercetată.
-Afară e foarte cald, dar nu vreau afară. Plouă roşu. De ce plouă roşu? De ce? De ce roşu?se întreabă el, devenind din ce în ce mai agitat. Mă doare inima. Daţi-mi inima!
O oarecare asistentă încearcă să-l calmeze.
-O nebună posedată, Mexia a vrut să intre la tine. Dar acum eşti în siguranţă. Of, Doamne. Mexia, Mexia şi iar Mexia! E o nebună fata aia. Numai de belele s-a ţinut. Nu înţeleg cum de nu a fost acceptată în ospiciu. Cum Dumnezeu a trecut testele psihologice?
-Mesia?întreabă el calm.
-Nu. Mexia. Maria-Alexandra. E mai dilie decât tine. Dar ce stau să vorbesc cu tine? Mergi liniştit în pat şi fii calm…Imediat îţi fac injecţia de calmare…
-Mexia? Nu vreau să-mi injectezi calmante. Vreau să o văd pe Mexia. Unde e?întreabă el calm.
-La spitalul de copii. Mare baftă ar avea dacă trăieşte, deşi mă îndoiesc de asta. Eh, vin acum cu calmantul.
-Dar apoi mă duci la Mexia?o roagă el pe asistentă.
-O să dormi buştean apoi!
Asistenta iese, iar el rămâne singur în camera luminată de verde.
-Eu nu vreau să dorm. Eu vreau…Cine e Mexia? Ah, capul meu! Mexia…Mexia…Mexia…Mexia…Te iubesc! Da, tu eşti iubita mea, Maria-Alexandra! Trebuie să ajung la ea. Nu sunt nebun. Am fost…
El sare geamul şi brusc îi revine memoria. E iar Nicomar cel de acum doi ani. A înţeles în sfârşit că a lui cameră are geam pentru a-l sări. Se furişează pe lângă gard şi aude doi gardieni bârfind…
-Şi când te gândeşti că şi-a făcut singură un bine şi l-a făcut şi altora. Când te gândeşti că s-a omorât, deşi în câteva zile ar fi fost eutanasiată oricum.
-Şi cu otrava, şi cu o lovitură în piept, tot acolo ajunge.
-Şi când te gândeşti că a vrut să sară la nebunul din camera verde…Cică au fost iubiţi, dar le-a fost interzisă iubirea. Aşa că l-au drogat ai lui până a ajuns aici, iar în aia au intrat dracii de disperare…
-Se poate…
Auzind această discuţie, Nicomar nu mai are nico îndoială.
-Mexia trebuie salvată. De data asta nu ne va mai despărţi nimeni, chit că voi muri cu ea! Mexia, nu muri…
Cum doar o minune ar mai fi putut s-o salveze, Mama Mesiei face ceva util: o ţine în viaţă. Dar de ce? Oricum ar fi fost ucisă apoi…
Nicomar aude fel de fel de presupuneri, ceea ce îl face să creadă că…Mexia a murit. Dar de unde? Mexia îşi revenea în mod miraculos. Foarte miraculos…
La aflarea veştilor false, Nicomar devine foarte tulburat pentru că ştia că Mexia a murit în încercarea de a-l salva pe el dintre nebuni, din locul acela trist. Ceea ce ştia el acum e că Mexiei i-a cedat, i-a explodat inima.
-Şi toate astea din cauză că a vrut să-mi facă un bine, să mă salveze…pe mine!se gândeşte el. Trebuie să o găsesc şi să îi scot inima fărâmiţată…
Şi aşa face. O găseşte, o ia în braţe şi o duce la subsolul spitalului, unde o sărută şi vrea să o readucă la viaţă. Dar, în urma calmantelor ce i se administraseră, ea dormea. Şi nu era moartă. Dar disperarea îl face să îşi piardă minţile din nou.
-Ai murit…Dar nu-i nimic. Eu te voi readuce la viaţă.
Lihnit de foame, leşinat de sete şi cu minţile pierdute iar, el face infarct şi moare…
-Ah…inima! Daţi-mi inima! Inima….şi moare.
Trezindu-se şi văzându-l întins pe jos, ea îl tot priveşte.
-Iubitule, am reuşit. Te-am salvat. Suntem liberi! De ce strigi? Ce e cu inima ta? Iubitule?
Disperată că el nu-i răspunde, îl tot clatină. Îl sărută şi vede că el nu are nicio reacţie. Observă că mâinile lui sunt foarte reci; la fel de rece îi era tot corpul. Îi pune mâna în dreptul inimii şi nu îi simte inima.
-Inima ta…nu mai bate. Iubitule, strigai să nu-ţi ia inima? Ai murit? De ce nu răspunzi? Nu-ţi mai simt inima. Ai murit…Dar nu-i nimic. Îţi voi da inima mea numai să ştiu că tu trăieşti. Eu nu mai contez…
Şi aşa face. Îşi înfige un fier în inimă şi încearcă să şi-o scoată, doar pentru a i-o oferi lui. Dar nu mai are cum. Acum nici ea nu mai avea bătăi de inima. Şi ambii zăceau într-o baltă de sânge, îmbrăţişaţi. Se pare că…au rămas împreună şi nici moartea nu i-a mai despărţit.
„Şi ea a greşit!” se aude vocea Mamei Mesiei, referindu-se la mama Mexiei.


1 Response to “Şi ea a greşit…”


  1. 16 Aprilie 2010 la 10:47 AM

    Mirra,toti oamenii sunt sortiti sa faca greseli ,dar cele mai grele sunt cele care sunt voite si aduc amaraciune in sufleul celui iubit,minunata povestire,o zi frumoasa🙂
    p.s.ai o dedicatie muzicaa.Iar blogul tau este suuuuuuuuper.


Opinia ta este...

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: