Archive for the 'Bellamirra' Category

28
Noi
10

Cât de mult pot semăna două poezii?

Ne spunea mai de mult timp domnul profesor de franceză, domnul Victor Şonea că operele eminesciene seamănă foarte mult cu cele lamartiniene. Alphonse Marie Louise Prat de Lamartine, născut pe data de 21 octombrie 1790 şi decedat pe data de 28 februarie 1869, a trăit în Franţa şi a marcat oarecum istoria literaturii franceze. Mihai Eminescu (Mihail Eminovici), născut pe data de 15 ianuari 1850 şi decedat pe data de 15 iunie 1889, este considerat cel mai mare poet român al tuturor timpurilor…

Pentru exemplificare, vă fac cunoscute câteva opere pentru a vă convinge singuri…

 

LA LIVRE D’UNE VIE – Alphonse de Lamartine
Le livre de la vie est le livre suprême
Qu’on ne peut ni fermer, ni rouvrir à son choix;
Le passage attachant ne s’y lit pas deux fois,
Mais le feuillet fatal se tourne de lui-même;
On voudrait revenir à la page où l’on aime,
Et la page où l’on meurt est déjà sous vos doigts
CĂRŢILE – MIHAI EMINESCU
Shakespeare! adesea te gândesc cu jale,
Prieten blând al sufletului meu;
Izvorul plin al cânturilor tale
Îmi sare-n gând şi le repet mereu.
Atât de crud eşti tu, ş-atât de moale,
Furtună-i azi şi linu-i glasul tău;
Ca Dumnezeu te-arăţi în mii de feţe
Şi-nveţi un ev cum poate să te-nveţe.

De-aş fi trăit când tu trăiai, pe tine
Te-aş fi iubit atât ­ cât te iubesc?
Căci tot ce simt, de este rău sau bine,
­ Destul că simt ­ tot ţie-ţi mulţumesc.
Tu mi-ai deschis a ochilor lumine,

M-ai învăţat ca lumea s-o citesc,
Greşind cu tine chiar, iubesc greşala:
S-aduc cu tine mi-este toată fala.

Cu tine da… căci eu am trei izvoară
Din care toată mintea mi-o culeg:
Cu-a ta zâmbire, dulce, lină, clară
A lumii visuri eu ca flori le leg;
Mai am pe-un înţelept… cu-acela iară
Problema morţii lumii o dezleg;
Ş-apoi mai am cu totul pentru mine
Un alt maestru, care viu mă ţine…

Dar despre-acela, ah, nici vorbă nu e.
El e modest şi totuşi foarte mare.
Să tacă el, să doarmă ori să-mi spuie
La nebunii ­ tot înţelept îmi pare.
Şi vezi, pe-acesta nu-l spun nimănuie.
Nici el nu vrea să-l ştie orişicare,
Căci el vrea numai să-mi adoarmă-n braţă
Şi decât tine mult mai mult mă-nvaţă!

 

Alphonse de Lamartine  – L’automne

Salutare, lemne triste, ce verzi, galbene-nnegriţi,
Frunzi ce, căzând risipite pe livezi, vă veşteziţi!
Salutare, voi frumoase zile ce aţi mai rămas!
În voi tânguirea firii urmează c-un slab, trist pas.
Ea se cuvine durerii, mie-mi place s-o privesc;
Singuratica cărare, uitat păşind, o citesc.

A! să mai văz înc-o dată soarele îngălbenind,
A cărui lumină slabă abia pătrunde sclipind
La piciorul meu ce sună frunza, lemnul cel uscat,
Întunericimea deasă în pădurea ce-am călcat.
În aste zile de toamnă, când natura-şi dă sfârşit,
Dar! aflu mai mult plăcere l-al ei ochi acoperit:
Este al unui prieten tristul rămâi sănătos,
Este zâmbirea din urmă genei ce, lăsată-n jos,
Moartea vine s-o închiză, mai mult a nu s-ardica.
Aşa orizonul vieţii gata fiind a lăsa,
A lungilor mele zile nădejdea slabă plângând,
Mă mai întorc înc-o dată şi, nesăţios cătând,
Mă uit l-ale sale bunuri ce încă n-am întâlnit,
Bunuri de la care soarta pân-acum m-a ocolit.
Frumoasă, dulce natură, soare, cer, crânguri, pământ,
Sunt dator; lacrima pică pe margini l-al meu mormânt.
Ce curată e lumina! aerul plin de miros!
L-a murindului privire soarele cât de frumos!
Acum aş vrea şi cu drojdii să deşert acest pahar
Amestecat când de fiere, când de dulcele nectar.
În fundul acestei cupe unde viaţa sunt a-mi bea,
Vreun gust de miere-aicea e putinţ-a-mi rămânea?
E putinţă viitorul pentru mine a păzi
O-ntoarcere-a fericirii ce n-am a nădăjdui?
E putinţă în mulţime un suflet a fi ascuns
Să cunoască al meu suflet, la ce voi să am răspuns?
Floarea, căzând jos, îşi lasă la zefir al ei miros,
Şi e la soare, la viaţă al ei rămâi sănătos.
Eu mor însă, ş-al meu suflet în minutul ce l-am dat
Se revarsă ca un sunet melodios întristat.

Mihai Eminescu – Toamna
Afara-i toamna, frunza-mprastiata,
Iar vantul zvarle-n geamuri grele picuri;
Si tu citesti scrisori din roase plicuri
Si intr-un ceas gandesti la viata toata.

Pierzandu-ti timpul tau cu dulci nimicuri,
N-ai vrea ca nime-n usa ta sa bata;
Dar si mai bine-i, cand afara-i zloata,
Sa stai visand la foc, de somn sa picuri.

Si eu astfel ma uit din jet pe ganduri,
Visez la basmul vechi al zanei Dochii,
In juru-mi ceata creste randuri, randuri;

Deodat-aud fosnirea unei rochii,
Un moale pas abia atins de scanduri…
Iar mani subtiri si reci mi-acopar ochii.

Iar exemplele pot continua…

23
Iun
10

SCRISOARE CĂTRE AFRODITA

SCRISOARE CĂTRE AFRODITA…ĂSTA E UN ALT FRAGMENT DIN ROMANUL MEU. SCRIS LA ORELE DE MATE, EVIDENT. TOT ÎN CLASA A 11-A…AH, ŞI E SCRIS ÎNAINTE SĂ APARĂ TWILIGHT!
„Iubită Afrodita.E pentru prima dată când îţi scriu şi cred că şi pentru ultima oară pentru că sunt sigur că după scrisoarea asta mă vor exmatricula şi nu o să mai am prin cine să-ţi trimit scrisorile.Aici,cel puţin o persoană ştia adresa ta.Vreau să ştii că m-am îndrăgostit de tine.Aş vrea să mă reflect în ochii tăi albaştri precum marea şi să mă pierd în misterul tău condus de buzele suave şi dorite precum roua dimineţii;iar părul tău blond natural dă sens ochilor mei umili ce ar vrea să te vadă în fiecare noapte.Luminezi în viaţa mea precum Luceafărul în poeziile lui Eminescu.Paşii tăi lini înduioşează lumea mea tumultoasă.Mâinile tale albe şi corpul tău suav îmi dau senzaţia perfecţiunii. Îmi e foarte dor de tine şi nu uita să-mi apari în următorul vis.Abia aştept să adorm!
Cu multă iubire,Eduard.”

23
Iun
10

Fragment din „Două drumuri, o singură iubire – dragostea e un păcat”

by myself

„-Bine,băieţi.Deci mâine facem testul Cooper…

-Ce?!întreabă toţi miraţi.

Vai!Nu pot să cred!Chiar nu ştie nimeni ce este testul Cooper?!Vino Mister şi explică-le!

-Tinerilor,testul Cooper este o probă de verificare,iniţial a rezistenţei fizice, purtând numele aceluia care a imaginat-o  şi a pus-o în practică,folosită drept criteriu de admitere pentru piloţii şi astronauţii americani.

-Mister,ne învăţaţi să zburăm?întreabă Cosmin râzând.

-Nu,stimate efeb.Vreau doar să vă mobilizaţi şi să treceţi peste orice hop.Pezentat de autorul său,colonelul Keneth Cooper de la Houston,la Simpozionul internaţional de la Fontainebleau, în 1968 şi transferat apoi în sfera fotbalului de performanţă,testul Cooper a fost pentru prima dată aplicat cu bune rezultate de echipa reprezentativă a Braziliei, în 1969,pe o pistă de atletism din incinta celebrului stadion Maracana,sub supravegherea preparatorului fizic Chirol şi a specialistului acestei probe,Claudio Coutinho.

-Dar noi suntem prea tineri.Nu am mai auzit de acest test Cooper.Pentru unii dintre noi e o noutate.Avem în jur de 20-21 de ani…unii chiar şi mai mici…Nu prea am citit teorie.Dar continuaţi.Precum ştiţi,suntem dornici de ceva nou, de performanţă. Şi dacă nu un leu ca dumneavoastră,cine ne-ar putea pregăti?îl întrerupe Cristinel.

-Şi cam în ce constă?întreabă Adrian.

-Destinat a evalua aşa-numita “endurance”-adică rezistenţa de durată a eforturilor medii-testul Cooper constă,de fapt, într-o alergare de 12 minute la sfârşitul cărora se înregistrează distanţele parcurse de fiecare jucător în parte, acordându-se calificative după următoarele criterii:până la 1600 m parcurşi=foarte slab;1600-2000 m=slab;2000-2400 m=acceptabil;2400-2800 m=bine;peste 2800 m=foarte bine.Distanţa parcursă în 12 minute furnizează un indice de aptitudine fizică,al fiecărui fotbalist,care se corelează cu consumul maxim de oxigen.

-Păi alergări de-astea făceam şi înainte.Numai că nu ne-aţi evaluat.Adică nu ne-aţi dat calificative!intervine Gabriel.

-Prin antrenament metodic se tinde a se ajunge ca fiecare jucător din cadrul unei echipe să parcurgă o distanţă cât mai mare,pentru a fi capabil de eforturi de intensitate medie pe termen lung.

-Deci aşa aţi făcut selecţia?Aşa aţi hotărât cine rămâne şi cine pleacă?întreabă Cosmin.

-Exact.Cei care urmează să plece sunt mai mari ca vârstă decât voi.Capacităţile lor fizice au fost dezvoltate suficient iar dorinţele lor,ca ale tuturor sunt performanţa şi bineînţeles speranţa de a juca “afară”.

-La noi în ţară cum a apărut acest test?Această probă?întreabă Liviu.

-În ţara noastră testul Cooper a fost introdus după Campionatul Mondial din Mexic, în 1971,primăvara. În 1975,sub denumirea de “testul celor 12 minute”,în esenţă un test de rezistenţă aerobă,a devenit o metodă de apreciere parţială a potenţialului fizic al jucătorilor un parametru minimal de stabilire a capacităţii de efort aerobe,un test de voinţă-reflectând hotărârea subiectului de a depăşi momentul “punctului mort” care apare la 2000-2800m- şi în ultimul timp un mijloc de îmbunătăţire a pregătirii fizice, în special a rezistenţei generale,folosit cu precădere în perioada pregătitoare de iarnă.Văd că v-aţi cam plictisit…haideţi la muncă!Am terminat cu vorba.

Vreau şi eu să fiu în lot! Îmi plac astfel de explicaţii…Fotbalul teoretic este o pasiune inevitabilă a mea.Fiecare cuvânt are câte o poveste interesantă şi uimitoare în spate.Ne-am născut cu o curiozitate infantilă şi ne ducem cu aceeaşi calitate spre a descoperi celălalt capăt.Popasul dintre cele două drumuri reprezintă inteligenţa sclipitoare a unora şi întunericul intelectulal al altora.Ne-am născut în momente diferite,murim în momente diferite.Am plecat toţi din acelaşi loc şi ajungem în aceeaşi destinaţie.Din păcate ne aflăm într-o situaţie lamentabilă.Bunul simţ şi onoarea nu le mai găsim prea repede în acest popor supraîncărcat cu sânge straniu,idiomuri variate şi mentalitate înspăimântătoare.”

18
Iun
10

Creştin sau cretin?

            Având în vedere faptul că religia a devenit un hobby, ceva de care ne amintim doar la nunţi, botezuri, înmormântări sau onomastice (asociem biserica şi practicile „barbare” bisericeşti cu credinţa), şi nu în fiecare zi (aşa cum fac adevăraţii creştini), am ajuns la o concluzie: unii suferă de cretinism (altfel nu îmi explic înapoierile mintale). De aceea mă întreb care-i denumirea corespunzătoare: creştin sau cretin?

            Persoanle mai (foarte) în vârstă, care se autointitulează „creştine până în măduva oaselor”, precum şi alţii ce se consideră creştini, au concepţii destul de…inoportune pentru ei înşişi. De exemplu, atunci când li se întâmplă ceva foarte rău, îşi pun întrebările: „De ce, Doamne, eu? De ce mă pedepseşte Dumnezeu?”. STOP! Eu nu sunt creştină din toate punctele de vedere (nu în mod practic). Eu sunt eu, cu propriile-mi principii, iar unele din acestea se întâmplă să coincidă cu „creştinismul”. Ok. Tu, ca un bun creştin, cum poţi spune sau crede că Dumnezeu te pedepseşte? Nu cumva Dumnezeu judecă şi doar atât în viaţa de apoi? Cum să te pedepsească cât încă eşti viu?(sau poate Dumnezeul tău e altul). Sau, mai sunt cazuri de genul: „ a murit pentru că aşa a vrut Dumnezeu. Cum crucea mă-sii?! Nu! Dumnezeu nu omoară, nu ia vieţi. El dă vieţi! Un alt exemplu: în faţa unui examen: „Cu Dumnezeu înainte!” Dacă tu nu înveţi, nu ai inspiraţie sau eşti cu mintea în altă parte (ca mine), Dumnezeu nu are ce să-ţi facă. A copia e rău. Deci Dumnezeu nu te îndeamnă să copiezi. Iar dacă tu eşti emotiv sau suferi de cretinism, nu e din cauza lui Dumnezeu (nu Dumnezeu îţi ia minţile. Poate că ştiai prea multe, iar informaţiile s-au suprapus). Sau, dacă pici examenul, spui: „Aşa a vrut Dumnezeu. Aşa a fost să fie!”. Nu! Dumnezeu nu te-a îndemnat să nu înveţi, nu El a făcut subiectele de examen, nu El trebuia să-ţi sufle ţie ceea ce aveai de zis/de scris. Ori, atunci când moare cineva, „atâtea zile i-a dat Dumnezeu”. Nici aici nu are dreptate. Dumnezeu nu numără zilele fiecăruia, nu alege El ziu morţii, nu controlează El zilele fiecăruia.   

            Ar mai fi multe. Prefer să cred în mine sau să tac. Nu mă dau creştină, dar nici atea. Sunt o simplă fiinţă ce crede doar în iubire şi în destin (sau coincidenţe, că nici astea nu vin de la Dumnezeu). Minunile nu există, ci doar dorinţa aprigă de împlinire. Doar dorindu-ţi poţi obţine (uneori binele tău înseamnă răul altuia, iar Dumnezeu nu face rău niciodată). Dumnezeu nici nu îţi dă, nici nu îţi bagă în traistă. El doar îţi dă viaţă şi te lasă pe tine să alegi între bine şi rău. De unde până unde „Creştin sau cretin”? Păi…ori eşti creştin, ori suferi de înapoieri mintale (dacă eşti în categoria celor enumeraţi). 

12
Iun
10

O zi din viata unor moldoveni

Sătui de bancurile care îi au ca protagonişti, moldovenii iau atitudine. Luând exemplul OAMENILOR CU TELEVIZIUNE PROPRIE, moldovenii îşi fac program de televiziune. Propriu. Cum la modă sunt subiectele ce ţin de PURA IMAGINAŢIE, FALSUL DE TOATE ZILELE, moldovenii îşi fac postul de televiziune MOLDAVIA’S MOMENTS. Şi cum totul este ÎN DIRECT şi ÎN EXCLUSIVITATE (adevărul este că moldovenii uimesc pe zi ce trece), iete că au şi o emisiune “di şartă”.

Un reporter de 20 de ani, frumos, dat în ‘a mă-sii de frumos, bun, nefumător, tandru, pasional, absolvent al facultăţii de jurnalistică din cadrul Universităţii di Tăti Şelea din Făltişeni, ia primul interviu unui cuplu proaspăt căsătorit, el, Gheorghe, 60 de ani (miliardar de o viaţă), ea, Mioara,  18 ani (o romantică incurabilă, virgină, moldoveancă, frumoasă…). Ce să mai? Perechea potrivită (în a exemplifica iubirea contemporană).

Reporter: Domnule Gheorghe, ce vă place şel mai mult la soţia dumneavoastră?

Gheorghe: Şel mai mult? Ăăăă….Sânii…

Mioara (irascibilă): Poftim?! Ai zis că ti însori cu mini că-s frumoasă, intelijăntă, săcsi şi că nu ti interiesează dicât trupul mieu di viespe…

Gheorghe: Iubiţâca mea, şel mai mult îmi plaşi sâ ni duşem la mol, sâ ni cumpărăm ţoali…

Mioara(fericită): Oh, iubiţăl. Iartă-mă! Sânt o proastă!

Reporter: Doamna Mioara Scumpica, v-aţi căs’torit cu Gheorghe pientru bani şi pentru un loc’şor în societati?

Mioara: Nu, băg’reţule. Tot ş-am facut în viaţă, o fo din dragoste. Io –s o moldoviancă cinstită, munşitoare, căreia-i plaşi să şie tot timpul alături di soţ, să îi susţină. În plus, am fo şi fată mare când m-o luat di nievastă.

Reporter: Aşa di tânără v-aţi căs’torit, ăi? Nu ziserăţi că s’teţi proaspăt căsătoriţi?

Mioara: Ba da. Pân’ acum m-am pastrat…

Reporter: Doamna Mioara, ce vă plaşi şel mai tare pi lumia asta?

Mioara: Şăl mai tare mi-o plăcut…Acum îmi plaşi şopingul. Îmi plaşi să mierg la mol şi să fac şopiguială di şeia.

Reporter: Doamna Mioara, apoi şe-nseamnă şela mol?

Mioara: Cum? Nu auzişi şi-i ăla mol? Locul şela unde si faşe şopinguială.

Reporter: Aveţi cumva de idée cum se scrie “mooool”? zice reporterul prelungit.

Mioara: Uiti şe…am terminat lişeul di filologii…Mol ăla di zişi dumnieata, se scrii cum se audi: M, O, L! MOL! Crezi că-s proastă? Nu, nu mai stăm. Haidi, iubiţăl.

Reporter: Dar “şoping”…ştiţi cum se scrie corect?

Mioara: Dija mă calşi pi tăţi nervii. Şoping se scrii cum si audi şî gata. Haidi, iubiţăl!

Reporter: Domnule Gheorghe, cari-i şăl mai mari vis al dumneavoastră?

Gheorghe: Şăl mai mari vis al meu esti să…am copii frumoşi ca mine şi talentaţi ca mama lor.

Reporter: Doamna Mioara,dar dumneavostră la ce aveţi aşa mare talent?

Mioara: Cum la şe? Am 15 filmi la activ, domnule reporter. Mă cunoaşti tătă America!

Reporter: Ah, sunteţi actriţă de talie internaţională? Vă felicit.

Mioara: Mda, mulţămesc. Îs sufleur…Haidi,iubiţăl!

Gheorghe: Mergi tu înainte, vin după tine. Iete, bani. Ia bani şi du-ti la “mol”.

Mioara merge înainte, iar discuţia între reporter şi domnul Gheorghe continuă.

Reporter: Domnule Gheorghe, chiar credeţi că a fost virgină?

Gheorghe: Atâta timp cât ea crede că îs miliardar, apăi ce mai contează restul?

MORALA: Nu doar femeile sunt inteligente. Şi bărbaţii pot simula…

20
Mai
10

Ce culoare îţi place cel mai mult?

M-a întrebat cineva dacă îmi plac culorile, ce culoare îmi place cel mai mult, ce nu…etc.
Nu-i puteam spune direct că ador roşul, pentru că m-ar fi întrebat de ce tocmai roşu. Iar dacă mi-ar fi pus şi întrebarea asta, aş fi răspuns că ador roşul deoarece simbolizează dragostea, pasiunea, adorarea. E bine că am tăcut din prima, altfel acel cineva mi-ar fi spus că m-a întrebat de culoarea mea preferată, nu de simbolul ei. Şi m-aş fi ruşinat foarte tare. Şi totuşi nu îi puteam spune că roşu îmi place cel mai mult. Şi-ar fi dat seama ce fel de persoană sunt! (pasională, vulcanică, iubitoare, imprevizibilă şi DEVOTATĂ). Pur şi simplu am tăcut vreo 5 minute. Ştii cât de frustrant e să te întrebe cineva ceva atât de banal, iar tu să taci vreo 5 minute? Îţi spun eu: e foarte frustrant! Să nu mai zic cât de frustrant şi stânjenitor a fost pentru cel care m-a întrebat asta! A fost o simplă întrebare, printre altele obişnuite:
-Şi…ce culoare îţi place cel mai mult şi care deloc?
După o lungă, foarte lungă tăcere, vine şi mult aşteptata mea replică:
-Îmi place, când mă trezesc, să văd bleul cerului. Îmi place, când ies în aer liber, verdele ierburilor, să privesc oranjul soarelui. De asemenea, îmi place argintiul din stele şi albul lunii găzduite de albastrul închis al cerului de seară; îmi plac auriul grâului, galbenul gălbenuşului de ou, rozul petelor de vin, violetul zambilelor olandeze şi maroul din ochii lui căprui.
-Şi roşu?mă întreabă acel cineva.
-Şi roşu, zic eu. Ador roşul sângelui, al trandafirilor roşii, al vinului pur, al mărului, al pătlăgelelor roşii, al căpşunilor, al rujului…
Şi-uite aşa, cineva şi-a dat seama ce culoare îmi place cel mai mult. Uneori, când ne place ceva cel mai mult sau din contră, avităm acel ceva. Eu doar abia aşteptam să ajung la „roşu”, încât am uitat de el…

15
Apr
10

Şi ea a greşit…

Într-o încăpere proaspăt renovată, spaţioasă din cale afară, cu diferite scene din viaţa unui tânăr ce s-a sacrificat pentru libertatea altora, unde praful era de două degete, luminile produceau confuzii unui om normal, aerul era oarecum irespirabil, iar sunetele se întreceau mai ceva ca atleţii, zăcea ea, o tânără de vreo 19 ani. Nu vorbea, nu se mişca, ci privea absurd in ochii Celui de Sus, îngânând parcă sunetele acealea patetice.
La uşa bisericii, o bandă de babe. Bârfeau, făcându-şi cruce una după alta.
-De doi ani se chinuie părintele să scoată necuratul din ea! Doamne fereşte.
-Da! De doi ani se hrăneşte cu sânge de om şi de animale. Am auzit că şi-a ucis câinele şi i-a supt tot sângele, apoi a mâncat o parte din el. Dumnezeule…
-Iar noaptea fuge de acasă şi se plimbă prin cimitir. Se pare că nu mai are remediu. Îi dă întâlnire demonul prin cimitir şi distruge orice mormânt, apoi îl reface până dimineaţa şi totul pare neclintit.
-E un mister cum reuşeşte, dar e real. A evadat de la ospiciu de vreo 10 ori. Singurul lucru care ar putea să o scape de chinuri este eutanasia. Doar moartă ar putea să fie salvată.
-Doamne fereşte;babele îşi mai fac o dată cruce şi pleacă.
Ea se ridică în picioare şi, rămânând singură în biserică, vorbeşte cu fiecare pictură. Aproape cu fiecare. Atât de ciudat le privea pe unele şi aşa de calmă pe altele…
Dar privirea ei se îndreaptă spre Învăţător, Cel care se afla cel mai sus.
-Dacă în lumea asta toţi suntem fraţi, iar Tatăl Tău este şi Tatăl nostru, nu orice împerechere este un incest? Bun, venim în „faţa Tatălui” pentru binecuvântarea Lui, apoi putem să o facem „fără păcat”. Nu tot fraţi rămânem? Nu tot incest se numeşte?
Ochii Învâţătorului rămân neclintiţi.
-Şi babele astea, crezi că nu le aud? Nu datorită Ţie suntem liberi? Putem alege să zicem ce vrem, să facem ce vrem, să gândim ce vrem. Dar pentru asta trebuie să venim să ne închinăm Ţie. Eh, asta-i culmea. Unde e libertatea noastră?
Învăţătorul are aceeaşi stare.
-Vezi că nu ştii ce să-mi răspunzi? Şi ne mai trimite popa să vorbim cu Tine. Să zicem că mă asculţi, dar sfaturi? De unde să ştiu eu ce este bine, de la ciumele alea de la uşă? De ce ţi se mai zice Învăţător? Oare exişti? Şi dacă da, unde?
Privirea i se îndreaptă către un alt decor. Un perete foarte încărcat şi colorat, având în prim-plan o femeie cu fiul său nou-născut în braţe. Era scena Naşterii Domnului, cu multe animale prin preajmă, o stea ce ieşea în evidenţă şi câteva persoane.
-Erai mic aici. Nu ştiu căt de fericit erai. Aveai totuşi şi tu durerile tale. Dar deh, eşti Fiul lui Dumnezeu. Şi noi, ceilalţi suntem. Dar Tu eşti Fiul cu F mare, Cel sacrificat. Nu cred că aici erai extrem de fericit. Nu ştiai că Tu eşti Cel care ţi-ai ales viitorul. Au ales alţii în locul Tau! Şi eu trec prin asta. Dar eu sunt fată…crezi că ar avea tupeul să mă pună pe o cruce mare şi să-mi bată cuie în mâini şi în picioare? Le-ar fi teamă că sş putea să le fac mai mult rău apoi. Dacă mă eutanasiază, iar e rău. Le e frică să nu-i bântui apoi. Vezi ce lume a creat Tatăl Tău?
Destul de calmă, priveşte un tablou cu Sfânta Fecioară. Sau Mama Mesiei…
-Nu ştiu ce inimă ai putut avea, ca mamă, să-i alegi o astfel de viaţă Fiului Tău. De fapt, nu vă înţeleg pe voi, părinţii. De ce alegeţi în locul copiilor voştri?
Din senin se aude o voce puternică, bărbătească ce răsuna în toată biserica. O voce însoţită de bocete şi văicăreli.
-Mda…continuăm apoi discuţia. Şi azi se vor chinui preoţii şi măicuţele să scoată „necuratul” din mine. De parcă aş avea. Să fii şi Tu atentă cum mă chinuie pentru o absurditate. Pentru prima dată sunt în biserica asta. E a nu ştiu câta…În fine, merg la exorcizarea mea.
Atât apucă să-i mai spună tabloului. Vocile, bocetele s-au amplificat. Era o exorcizare în toată regula! Ea este întinsă pe o masă lungă şi este legată de mâini, de picioare, dar nu şi la gură.
-Necuratule, nesfinţitule, cel care ai ieşit de sub semnul lui Dumnezeu, eliberaţi-o pe Maria-Alexandra!zice un preot.
-Mexia mă numesc! Aşa mi se zice. Şi mai terminaţi-vă, că nu am draci în mine.
-Îngeri ai întunericului, ieşiţi din ea şi plecaţi-vă lui Dumnezeu.
-Dacă se vor pleca în faţa lui Dumnezeu ăla, de ce să mai iasă din mine? Deja aţi întrecut măsura. Am fost dusă la 100 de biserici pentru că aţi ajuns la concluzia că am pe naiba în mine. Serios, nu vă plictisiţi să faceţi toţi acelaşi lucru? Din moment ce nu a dat roade la 100 de biserici, ce tot vă chinuiţi să scoateţi dracii de unde nu-s? Pe bune…zice ea cu o doză teribilă de calm. Eu o să trag un pui de somn. Când terminaţi, să mă anunţaţi. Măcar dezlegaţi-mă…
Dar procesul de exorcizare continuă.
După o altă şedinţă nereuşită de exorcizare, părinţii ei, copleşiţi de tristeţe acceptă eutanasia ei. Şi nu va fi răstignită, ci i se va injecta o substanţă ce o va distruge încet; iar trupul ei va fi incinerat, pentru orice eventualitate.
-Iar acum că v-aţi convins că nu am nici pe dracu, nici pe ta-su în mine, îmi permiteţi să plec acasă? Îmi daţi drumul? Pot fi liberă?
-îţi vom da drumul, dar nu vei fi liberă.
-De ce părinte?zice ea ironică.
Iar răspunsul nu i s-a dat. Dar ea era fericită.
-Eh, voi vă înţelegeţi. Pot rămâne singură în biserică? Nu de alta, dar am lăsat o discuţie neterminată şi…
Toţi o privesc acum cu milă, ştiind ce o aşteaptă…Dar este un sentiment pasager.
-În sfârşit m-au lăsat în pace. Nu înţeleg de ce tind ei să creadă că sunt nebună sau că am demoni în mine. Dar când unii vor să vadă şi să accepte adevărul, preferă să creadă că sunt nebună sau posedată. Au fost de 10 ori cu mine la ospiciu, să mă interneze, dar de fiecare dată când mi s-au făcut testele psihice, am ieşit 100% normală. De 10 ori. El nu a avut acelaşi noroc. Am fost la 100 de biserici, dar rezultatul a fost acelaşi. Asta sunt eu! De ce eşti tristă şi plângi în tabloul acesta? În picturile de pe pereti eşti fericită. De ce plângi? De soarta Fiului Tău? Tu i-ai ales-o! Tu ai greşit, nu El. Aceeaşi greşeală a făcut şi mama mea. Şi ea a greşit. M-am îndrăgostit cu adevărat acum doi ani. Până atunci, luam în râs iubirea, nu credeam că există cu adevărat. Până atunci m-am jucat. El era băiatul perfect pentru mine. Dar cum să am eu dreptate şi libertate? El era mai mare decat mine cu câţiva ani. Plângeam zi şi noapte fiindcă nu-l puteam vedea. Dar T0u nu ştii ce-i iubirea. Tu ai adorat un spirit, nu ai iubit un om; iar pentru Fiul Tău nu ai făcut nimic bun: nu i-ai oferit o familie, educaţie, iubire reala de mamă, de tată, prieteni, nimic. A fost privat de multe. Ceva de genu’ se întâmplă şi cu mine de doi ani.
Mexia îşi şterge ochii de cele câteva lacrimi ce au întors-o în trecut. Se ridică şi pleacă de lângă tabloul cu care vorbea. Acela era un tablou „prea trist”. Se opreşte acum în faţa unei picturi de pe un perete. Acea pictură o ilustra tot pe Mama Mesiei cu El în braţe.
-Aşa apăream şi eu în toate fotografiile când eram mică: cu cineva care să mă ţină în braţe; un copil bun, ascultător şi care nu răspunde. Cam mult pentru mine. Dacă mi-au interzis să iubesc, e clar că m-au pierdut. L-am iubit, îl iubesc şi îl voi iubi toată viaţa pe cel care a reuşit să trezească acest sentiment în mine. Dar cum ai mei au dorit să mă protejeze ţinându-mă din ce în ce mai departe de el, nu au reuşit decât să-mi sporescă ura pentru ei şi dragostea pentru el. El e într-un ospiciu acum. Nu a putut lupta. Îl vizitez aproape în fiecare noapte, nu merg prin cimitir la întâlnire cu dracii. Din păcate, el nu mă recunoaşte; de-aia şi este printre acei nebuni. Măcar de ar fi lângă ceilalţi nebuni…dar nu! El este izolat. Deghizată în infiermieră pot ajunge la el. De aproape doi ani e acolo. Cam de atunci le spun lucrurilor pe nume. Spun absolut tot ce mă enervează, ce nu-mi place. Din cauza asta, că vorbesc mult şi din cauză că îl iubesc am ajuns în situaţia asta: să creadă toţi că-s nebună ori posedată. E aproape seară. Mă duc la el. De data asta, voi sări gardul că au pus paznici. Mă duc la el…
Într-un centru izolat de lume, în mijlocul unei păduri, o clădire în formă de castel, albă, înaltă şi rece, cu zeci de camere alb-pluşate, luminate de un gri stins printre care o cameră întreţinută de o rază verde. Era singura cameră destinată unui nebun dotată cu un geam. La baza camerei, se afla gardul pe care ea avea să ţl sară în noaptea asta. Acea cameră îi era destinată lui, celui căruia ea îi purta o dragoste imensă.
Destul de calm, privind pe geam, un băiat de vreo 20-25 de ani, cu părul puţin lung, blond, cu ochii de culoarea lemnului de brad ( o oscliaţie între căprui şi verzi), palid şi adormit, zicea:
-Când mergi pe un câmp înverzit, ca artist, să pictezi, întotdeauna să pui mai multă culoare verde pe paletă!
-Nicomar,şopteşte Mexia la geamul lui, am ajuns! Imediat sar gardul la tine; doar să-mi pun uniforma.
-Iar când vrei să pictezi marea, să pui şi un pic de verde pe paletă. Pentru alge…zice el în gol. Marea este tulburată acum, zice foarte calm cel lipsit de luciditate, neclintindu-se.
-Nicomar, deschide geamul. Mai am puţin, zice ea, căţărată până la etajul 2,unde se află el. Ridică geamul, iubitule. Vin să te scot de aici. Vin să te salvez, să ne salvăm, iubitule.
-Iarba nu e pentru noi. Noi nu avem voie să iubim iarba; nu avem voie să ne iubim. Ne va ucide ploaia dacă ne iubim, zice el, neştiind ce spune.
-Deschide, iubitule. Alunec! Nicomar, deschide geaaaa…
Atât apucă să spună şi cade. Se loveşte grav în piept şi e dusă de urgenţă la spital. Imediat apoi se fac cercetările necesare, iar camera lui este cercetată.
-Afară e foarte cald, dar nu vreau afară. Plouă roşu. De ce plouă roşu? De ce? De ce roşu?se întreabă el, devenind din ce în ce mai agitat. Mă doare inima. Daţi-mi inima!
O oarecare asistentă încearcă să-l calmeze.
-O nebună posedată, Mexia a vrut să intre la tine. Dar acum eşti în siguranţă. Of, Doamne. Mexia, Mexia şi iar Mexia! E o nebună fata aia. Numai de belele s-a ţinut. Nu înţeleg cum de nu a fost acceptată în ospiciu. Cum Dumnezeu a trecut testele psihologice?
-Mesia?întreabă el calm.
-Nu. Mexia. Maria-Alexandra. E mai dilie decât tine. Dar ce stau să vorbesc cu tine? Mergi liniştit în pat şi fii calm…Imediat îţi fac injecţia de calmare…
-Mexia? Nu vreau să-mi injectezi calmante. Vreau să o văd pe Mexia. Unde e?întreabă el calm.
-La spitalul de copii. Mare baftă ar avea dacă trăieşte, deşi mă îndoiesc de asta. Eh, vin acum cu calmantul.
-Dar apoi mă duci la Mexia?o roagă el pe asistentă.
-O să dormi buştean apoi!
Asistenta iese, iar el rămâne singur în camera luminată de verde.
-Eu nu vreau să dorm. Eu vreau…Cine e Mexia? Ah, capul meu! Mexia…Mexia…Mexia…Mexia…Te iubesc! Da, tu eşti iubita mea, Maria-Alexandra! Trebuie să ajung la ea. Nu sunt nebun. Am fost…
El sare geamul şi brusc îi revine memoria. E iar Nicomar cel de acum doi ani. A înţeles în sfârşit că a lui cameră are geam pentru a-l sări. Se furişează pe lângă gard şi aude doi gardieni bârfind…
-Şi când te gândeşti că şi-a făcut singură un bine şi l-a făcut şi altora. Când te gândeşti că s-a omorât, deşi în câteva zile ar fi fost eutanasiată oricum.
-Şi cu otrava, şi cu o lovitură în piept, tot acolo ajunge.
-Şi când te gândeşti că a vrut să sară la nebunul din camera verde…Cică au fost iubiţi, dar le-a fost interzisă iubirea. Aşa că l-au drogat ai lui până a ajuns aici, iar în aia au intrat dracii de disperare…
-Se poate…
Auzind această discuţie, Nicomar nu mai are nico îndoială.
-Mexia trebuie salvată. De data asta nu ne va mai despărţi nimeni, chit că voi muri cu ea! Mexia, nu muri…
Cum doar o minune ar mai fi putut s-o salveze, Mama Mesiei face ceva util: o ţine în viaţă. Dar de ce? Oricum ar fi fost ucisă apoi…
Nicomar aude fel de fel de presupuneri, ceea ce îl face să creadă că…Mexia a murit. Dar de unde? Mexia îşi revenea în mod miraculos. Foarte miraculos…
La aflarea veştilor false, Nicomar devine foarte tulburat pentru că ştia că Mexia a murit în încercarea de a-l salva pe el dintre nebuni, din locul acela trist. Ceea ce ştia el acum e că Mexiei i-a cedat, i-a explodat inima.
-Şi toate astea din cauză că a vrut să-mi facă un bine, să mă salveze…pe mine!se gândeşte el. Trebuie să o găsesc şi să îi scot inima fărâmiţată…
Şi aşa face. O găseşte, o ia în braţe şi o duce la subsolul spitalului, unde o sărută şi vrea să o readucă la viaţă. Dar, în urma calmantelor ce i se administraseră, ea dormea. Şi nu era moartă. Dar disperarea îl face să îşi piardă minţile din nou.
-Ai murit…Dar nu-i nimic. Eu te voi readuce la viaţă.
Lihnit de foame, leşinat de sete şi cu minţile pierdute iar, el face infarct şi moare…
-Ah…inima! Daţi-mi inima! Inima….şi moare.
Trezindu-se şi văzându-l întins pe jos, ea îl tot priveşte.
-Iubitule, am reuşit. Te-am salvat. Suntem liberi! De ce strigi? Ce e cu inima ta? Iubitule?
Disperată că el nu-i răspunde, îl tot clatină. Îl sărută şi vede că el nu are nicio reacţie. Observă că mâinile lui sunt foarte reci; la fel de rece îi era tot corpul. Îi pune mâna în dreptul inimii şi nu îi simte inima.
-Inima ta…nu mai bate. Iubitule, strigai să nu-ţi ia inima? Ai murit? De ce nu răspunzi? Nu-ţi mai simt inima. Ai murit…Dar nu-i nimic. Îţi voi da inima mea numai să ştiu că tu trăieşti. Eu nu mai contez…
Şi aşa face. Îşi înfige un fier în inimă şi încearcă să şi-o scoată, doar pentru a i-o oferi lui. Dar nu mai are cum. Acum nici ea nu mai avea bătăi de inima. Şi ambii zăceau într-o baltă de sânge, îmbrăţişaţi. Se pare că…au rămas împreună şi nici moartea nu i-a mai despărţit.
„Şi ea a greşit!” se aude vocea Mamei Mesiei, referindu-se la mama Mexiei.




%d blogeri au apreciat asta: