Archive for the 'Bellamirra' Category



15
apr.
10

Şi ea a greşit…

Într-o încăpere proaspăt renovată, spaţioasă din cale afară, cu diferite scene din viaţa unui tânăr ce s-a sacrificat pentru libertatea altora, unde praful era de două degete, luminile produceau confuzii unui om normal, aerul era oarecum irespirabil, iar sunetele se întreceau mai ceva ca atleţii, zăcea ea, o tânără de vreo 19 ani. Nu vorbea, nu se mişca, ci privea absurd in ochii Celui de Sus, îngânând parcă sunetele acealea patetice.
La uşa bisericii, o bandă de babe. Bârfeau, făcându-şi cruce una după alta.
-De doi ani se chinuie părintele să scoată necuratul din ea! Doamne fereşte.
-Da! De doi ani se hrăneşte cu sânge de om şi de animale. Am auzit că şi-a ucis câinele şi i-a supt tot sângele, apoi a mâncat o parte din el. Dumnezeule…
-Iar noaptea fuge de acasă şi se plimbă prin cimitir. Se pare că nu mai are remediu. Îi dă întâlnire demonul prin cimitir şi distruge orice mormânt, apoi îl reface până dimineaţa şi totul pare neclintit.
-E un mister cum reuşeşte, dar e real. A evadat de la ospiciu de vreo 10 ori. Singurul lucru care ar putea să o scape de chinuri este eutanasia. Doar moartă ar putea să fie salvată.
-Doamne fereşte;babele îşi mai fac o dată cruce şi pleacă.
Ea se ridică în picioare şi, rămânând singură în biserică, vorbeşte cu fiecare pictură. Aproape cu fiecare. Atât de ciudat le privea pe unele şi aşa de calmă pe altele…
Dar privirea ei se îndreaptă spre Învăţător, Cel care se afla cel mai sus.
-Dacă în lumea asta toţi suntem fraţi, iar Tatăl Tău este şi Tatăl nostru, nu orice împerechere este un incest? Bun, venim în „faţa Tatălui” pentru binecuvântarea Lui, apoi putem să o facem „fără păcat”. Nu tot fraţi rămânem? Nu tot incest se numeşte?
Ochii Învâţătorului rămân neclintiţi.
-Şi babele astea, crezi că nu le aud? Nu datorită Ţie suntem liberi? Putem alege să zicem ce vrem, să facem ce vrem, să gândim ce vrem. Dar pentru asta trebuie să venim să ne închinăm Ţie. Eh, asta-i culmea. Unde e libertatea noastră?
Învăţătorul are aceeaşi stare.
-Vezi că nu ştii ce să-mi răspunzi? Şi ne mai trimite popa să vorbim cu Tine. Să zicem că mă asculţi, dar sfaturi? De unde să ştiu eu ce este bine, de la ciumele alea de la uşă? De ce ţi se mai zice Învăţător? Oare exişti? Şi dacă da, unde?
Privirea i se îndreaptă către un alt decor. Un perete foarte încărcat şi colorat, având în prim-plan o femeie cu fiul său nou-născut în braţe. Era scena Naşterii Domnului, cu multe animale prin preajmă, o stea ce ieşea în evidenţă şi câteva persoane.
-Erai mic aici. Nu ştiu căt de fericit erai. Aveai totuşi şi tu durerile tale. Dar deh, eşti Fiul lui Dumnezeu. Şi noi, ceilalţi suntem. Dar Tu eşti Fiul cu F mare, Cel sacrificat. Nu cred că aici erai extrem de fericit. Nu ştiai că Tu eşti Cel care ţi-ai ales viitorul. Au ales alţii în locul Tau! Şi eu trec prin asta. Dar eu sunt fată…crezi că ar avea tupeul să mă pună pe o cruce mare şi să-mi bată cuie în mâini şi în picioare? Le-ar fi teamă că sş putea să le fac mai mult rău apoi. Dacă mă eutanasiază, iar e rău. Le e frică să nu-i bântui apoi. Vezi ce lume a creat Tatăl Tău?
Destul de calmă, priveşte un tablou cu Sfânta Fecioară. Sau Mama Mesiei…
-Nu ştiu ce inimă ai putut avea, ca mamă, să-i alegi o astfel de viaţă Fiului Tău. De fapt, nu vă înţeleg pe voi, părinţii. De ce alegeţi în locul copiilor voştri?
Din senin se aude o voce puternică, bărbătească ce răsuna în toată biserica. O voce însoţită de bocete şi văicăreli.
-Mda…continuăm apoi discuţia. Şi azi se vor chinui preoţii şi măicuţele să scoată „necuratul” din mine. De parcă aş avea. Să fii şi Tu atentă cum mă chinuie pentru o absurditate. Pentru prima dată sunt în biserica asta. E a nu ştiu câta…În fine, merg la exorcizarea mea.
Atât apucă să-i mai spună tabloului. Vocile, bocetele s-au amplificat. Era o exorcizare în toată regula! Ea este întinsă pe o masă lungă şi este legată de mâini, de picioare, dar nu şi la gură.
-Necuratule, nesfinţitule, cel care ai ieşit de sub semnul lui Dumnezeu, eliberaţi-o pe Maria-Alexandra!zice un preot.
-Mexia mă numesc! Aşa mi se zice. Şi mai terminaţi-vă, că nu am draci în mine.
-Îngeri ai întunericului, ieşiţi din ea şi plecaţi-vă lui Dumnezeu.
-Dacă se vor pleca în faţa lui Dumnezeu ăla, de ce să mai iasă din mine? Deja aţi întrecut măsura. Am fost dusă la 100 de biserici pentru că aţi ajuns la concluzia că am pe naiba în mine. Serios, nu vă plictisiţi să faceţi toţi acelaşi lucru? Din moment ce nu a dat roade la 100 de biserici, ce tot vă chinuiţi să scoateţi dracii de unde nu-s? Pe bune…zice ea cu o doză teribilă de calm. Eu o să trag un pui de somn. Când terminaţi, să mă anunţaţi. Măcar dezlegaţi-mă…
Dar procesul de exorcizare continuă.
După o altă şedinţă nereuşită de exorcizare, părinţii ei, copleşiţi de tristeţe acceptă eutanasia ei. Şi nu va fi răstignită, ci i se va injecta o substanţă ce o va distruge încet; iar trupul ei va fi incinerat, pentru orice eventualitate.
-Iar acum că v-aţi convins că nu am nici pe dracu, nici pe ta-su în mine, îmi permiteţi să plec acasă? Îmi daţi drumul? Pot fi liberă?
-îţi vom da drumul, dar nu vei fi liberă.
-De ce părinte?zice ea ironică.
Iar răspunsul nu i s-a dat. Dar ea era fericită.
-Eh, voi vă înţelegeţi. Pot rămâne singură în biserică? Nu de alta, dar am lăsat o discuţie neterminată şi…
Toţi o privesc acum cu milă, ştiind ce o aşteaptă…Dar este un sentiment pasager.
-În sfârşit m-au lăsat în pace. Nu înţeleg de ce tind ei să creadă că sunt nebună sau că am demoni în mine. Dar când unii vor să vadă şi să accepte adevărul, preferă să creadă că sunt nebună sau posedată. Au fost de 10 ori cu mine la ospiciu, să mă interneze, dar de fiecare dată când mi s-au făcut testele psihice, am ieşit 100% normală. De 10 ori. El nu a avut acelaşi noroc. Am fost la 100 de biserici, dar rezultatul a fost acelaşi. Asta sunt eu! De ce eşti tristă şi plângi în tabloul acesta? În picturile de pe pereti eşti fericită. De ce plângi? De soarta Fiului Tău? Tu i-ai ales-o! Tu ai greşit, nu El. Aceeaşi greşeală a făcut şi mama mea. Şi ea a greşit. M-am îndrăgostit cu adevărat acum doi ani. Până atunci, luam în râs iubirea, nu credeam că există cu adevărat. Până atunci m-am jucat. El era băiatul perfect pentru mine. Dar cum să am eu dreptate şi libertate? El era mai mare decat mine cu câţiva ani. Plângeam zi şi noapte fiindcă nu-l puteam vedea. Dar T0u nu ştii ce-i iubirea. Tu ai adorat un spirit, nu ai iubit un om; iar pentru Fiul Tău nu ai făcut nimic bun: nu i-ai oferit o familie, educaţie, iubire reala de mamă, de tată, prieteni, nimic. A fost privat de multe. Ceva de genu’ se întâmplă şi cu mine de doi ani.
Mexia îşi şterge ochii de cele câteva lacrimi ce au întors-o în trecut. Se ridică şi pleacă de lângă tabloul cu care vorbea. Acela era un tablou „prea trist”. Se opreşte acum în faţa unei picturi de pe un perete. Acea pictură o ilustra tot pe Mama Mesiei cu El în braţe.
-Aşa apăream şi eu în toate fotografiile când eram mică: cu cineva care să mă ţină în braţe; un copil bun, ascultător şi care nu răspunde. Cam mult pentru mine. Dacă mi-au interzis să iubesc, e clar că m-au pierdut. L-am iubit, îl iubesc şi îl voi iubi toată viaţa pe cel care a reuşit să trezească acest sentiment în mine. Dar cum ai mei au dorit să mă protejeze ţinându-mă din ce în ce mai departe de el, nu au reuşit decât să-mi sporescă ura pentru ei şi dragostea pentru el. El e într-un ospiciu acum. Nu a putut lupta. Îl vizitez aproape în fiecare noapte, nu merg prin cimitir la întâlnire cu dracii. Din păcate, el nu mă recunoaşte; de-aia şi este printre acei nebuni. Măcar de ar fi lângă ceilalţi nebuni…dar nu! El este izolat. Deghizată în infiermieră pot ajunge la el. De aproape doi ani e acolo. Cam de atunci le spun lucrurilor pe nume. Spun absolut tot ce mă enervează, ce nu-mi place. Din cauza asta, că vorbesc mult şi din cauză că îl iubesc am ajuns în situaţia asta: să creadă toţi că-s nebună ori posedată. E aproape seară. Mă duc la el. De data asta, voi sări gardul că au pus paznici. Mă duc la el…
Într-un centru izolat de lume, în mijlocul unei păduri, o clădire în formă de castel, albă, înaltă şi rece, cu zeci de camere alb-pluşate, luminate de un gri stins printre care o cameră întreţinută de o rază verde. Era singura cameră destinată unui nebun dotată cu un geam. La baza camerei, se afla gardul pe care ea avea să ţl sară în noaptea asta. Acea cameră îi era destinată lui, celui căruia ea îi purta o dragoste imensă.
Destul de calm, privind pe geam, un băiat de vreo 20-25 de ani, cu părul puţin lung, blond, cu ochii de culoarea lemnului de brad ( o oscliaţie între căprui şi verzi), palid şi adormit, zicea:
-Când mergi pe un câmp înverzit, ca artist, să pictezi, întotdeauna să pui mai multă culoare verde pe paletă!
-Nicomar,şopteşte Mexia la geamul lui, am ajuns! Imediat sar gardul la tine; doar să-mi pun uniforma.
-Iar când vrei să pictezi marea, să pui şi un pic de verde pe paletă. Pentru alge…zice el în gol. Marea este tulburată acum, zice foarte calm cel lipsit de luciditate, neclintindu-se.
-Nicomar, deschide geamul. Mai am puţin, zice ea, căţărată până la etajul 2,unde se află el. Ridică geamul, iubitule. Vin să te scot de aici. Vin să te salvez, să ne salvăm, iubitule.
-Iarba nu e pentru noi. Noi nu avem voie să iubim iarba; nu avem voie să ne iubim. Ne va ucide ploaia dacă ne iubim, zice el, neştiind ce spune.
-Deschide, iubitule. Alunec! Nicomar, deschide geaaaa…
Atât apucă să spună şi cade. Se loveşte grav în piept şi e dusă de urgenţă la spital. Imediat apoi se fac cercetările necesare, iar camera lui este cercetată.
-Afară e foarte cald, dar nu vreau afară. Plouă roşu. De ce plouă roşu? De ce? De ce roşu?se întreabă el, devenind din ce în ce mai agitat. Mă doare inima. Daţi-mi inima!
O oarecare asistentă încearcă să-l calmeze.
-O nebună posedată, Mexia a vrut să intre la tine. Dar acum eşti în siguranţă. Of, Doamne. Mexia, Mexia şi iar Mexia! E o nebună fata aia. Numai de belele s-a ţinut. Nu înţeleg cum de nu a fost acceptată în ospiciu. Cum Dumnezeu a trecut testele psihologice?
-Mesia?întreabă el calm.
-Nu. Mexia. Maria-Alexandra. E mai dilie decât tine. Dar ce stau să vorbesc cu tine? Mergi liniştit în pat şi fii calm…Imediat îţi fac injecţia de calmare…
-Mexia? Nu vreau să-mi injectezi calmante. Vreau să o văd pe Mexia. Unde e?întreabă el calm.
-La spitalul de copii. Mare baftă ar avea dacă trăieşte, deşi mă îndoiesc de asta. Eh, vin acum cu calmantul.
-Dar apoi mă duci la Mexia?o roagă el pe asistentă.
-O să dormi buştean apoi!
Asistenta iese, iar el rămâne singur în camera luminată de verde.
-Eu nu vreau să dorm. Eu vreau…Cine e Mexia? Ah, capul meu! Mexia…Mexia…Mexia…Mexia…Te iubesc! Da, tu eşti iubita mea, Maria-Alexandra! Trebuie să ajung la ea. Nu sunt nebun. Am fost…
El sare geamul şi brusc îi revine memoria. E iar Nicomar cel de acum doi ani. A înţeles în sfârşit că a lui cameră are geam pentru a-l sări. Se furişează pe lângă gard şi aude doi gardieni bârfind…
-Şi când te gândeşti că şi-a făcut singură un bine şi l-a făcut şi altora. Când te gândeşti că s-a omorât, deşi în câteva zile ar fi fost eutanasiată oricum.
-Şi cu otrava, şi cu o lovitură în piept, tot acolo ajunge.
-Şi când te gândeşti că a vrut să sară la nebunul din camera verde…Cică au fost iubiţi, dar le-a fost interzisă iubirea. Aşa că l-au drogat ai lui până a ajuns aici, iar în aia au intrat dracii de disperare…
-Se poate…
Auzind această discuţie, Nicomar nu mai are nico îndoială.
-Mexia trebuie salvată. De data asta nu ne va mai despărţi nimeni, chit că voi muri cu ea! Mexia, nu muri…
Cum doar o minune ar mai fi putut s-o salveze, Mama Mesiei face ceva util: o ţine în viaţă. Dar de ce? Oricum ar fi fost ucisă apoi…
Nicomar aude fel de fel de presupuneri, ceea ce îl face să creadă că…Mexia a murit. Dar de unde? Mexia îşi revenea în mod miraculos. Foarte miraculos…
La aflarea veştilor false, Nicomar devine foarte tulburat pentru că ştia că Mexia a murit în încercarea de a-l salva pe el dintre nebuni, din locul acela trist. Ceea ce ştia el acum e că Mexiei i-a cedat, i-a explodat inima.
-Şi toate astea din cauză că a vrut să-mi facă un bine, să mă salveze…pe mine!se gândeşte el. Trebuie să o găsesc şi să îi scot inima fărâmiţată…
Şi aşa face. O găseşte, o ia în braţe şi o duce la subsolul spitalului, unde o sărută şi vrea să o readucă la viaţă. Dar, în urma calmantelor ce i se administraseră, ea dormea. Şi nu era moartă. Dar disperarea îl face să îşi piardă minţile din nou.
-Ai murit…Dar nu-i nimic. Eu te voi readuce la viaţă.
Lihnit de foame, leşinat de sete şi cu minţile pierdute iar, el face infarct şi moare…
-Ah…inima! Daţi-mi inima! Inima….şi moare.
Trezindu-se şi văzându-l întins pe jos, ea îl tot priveşte.
-Iubitule, am reuşit. Te-am salvat. Suntem liberi! De ce strigi? Ce e cu inima ta? Iubitule?
Disperată că el nu-i răspunde, îl tot clatină. Îl sărută şi vede că el nu are nicio reacţie. Observă că mâinile lui sunt foarte reci; la fel de rece îi era tot corpul. Îi pune mâna în dreptul inimii şi nu îi simte inima.
-Inima ta…nu mai bate. Iubitule, strigai să nu-ţi ia inima? Ai murit? De ce nu răspunzi? Nu-ţi mai simt inima. Ai murit…Dar nu-i nimic. Îţi voi da inima mea numai să ştiu că tu trăieşti. Eu nu mai contez…
Şi aşa face. Îşi înfige un fier în inimă şi încearcă să şi-o scoată, doar pentru a i-o oferi lui. Dar nu mai are cum. Acum nici ea nu mai avea bătăi de inima. Şi ambii zăceau într-o baltă de sânge, îmbrăţişaţi. Se pare că…au rămas împreună şi nici moartea nu i-a mai despărţit.
„Şi ea a greşit!” se aude vocea Mamei Mesiei, referindu-se la mama Mexiei.

02
apr.
10

Trăim într-o viaţă reală sau iluzorie?

…iar cum in jurul nostru se intampla mai mult lucruri inexplicabile, stam sub un mare semn de intrebare: real sau doar imagini?

Viata e ca un joc. De fapt, e un joc. Un joc absurd, cu reguli scrise si nescrise, respectate si incalcate, conventionale sau nu. Unii cred ca viata este cel mai mare dar primit de la Dumnezeu. Dar cum Dumnezeu e doar in mintea unora, iar noi, cei din prezent nu l-am vazut niciodata personal, cum se poate spune ca Dumnezeu este real? Oare nu e decat o iluzie pe care noi o apreciem din ce in ce mai mult sau mai putin? Daca tot se spune ca Dumnezeu exista, dar nu ca persoana, ci ca spirit, noi de ce nu suntem spirite doar? De ce suntem persoane? Cum se poate ca noi sa fim produsi dintr-o imaginatie? Altii spun ca de fapt viata este rezultatul unei mari explozii ivoluntare. Altii prefera sa creada ca viata este o fantezie a absurditatii, un eveniment al Marelui Timp!

„Nu, stiinta nu este o iluzie,dar ar fi o iluzie sa credem ca am putea gasi altundeva ceea ce ea nu poate sa ne dea.”

Sigmund Freud adauga ca teoriile care au influentat viata nu reprezinta o iluzie. Dar viata ce este? Nu cumva o iluzie? Intr-adevar, stiinta a ajutat enorm la dezvoltarea imposibilului sau materializarea posibilului. Putem datora viata, intr-o oarecare masura, stiintei. Asta s-a dezvoltat datorita omului, al carui rost in viata e mereu sub semnul intrebarii. Oare chiar nu e o iluzie stiinta (implicit viata)? Nu cumva totul ni se pare? Daca ceea ce eu numesc alb tu numesti negru? Daca ochii tai vad mare ceea ce vad eu mic? Daca suntem toti pe post de marionete ale Universului, dirijate de idei? Oare de aceea avem unii idei opuse sau diferite de ale altora?

Exista legenda filosofului chinez Zhuang Zi care ne ilustreaza un moment din viata acestuia: un fluture se simtea liber, fericit, atat de fericit incat nu stia daca e el sau e chiar Zhuang Zi; dupa cateva momente s-a simtit Zhuang Zi. Apoi, dupa aceea nu mai stia daca a visat ca fluturele este Zhuang Zi sau Zhuang Zi este fluture in realitate.

Plecand de la legenda acestuia, putem sa ne punem totusi intrebarile: noi traim sau doar ne prefacem? Suntem reali sau doar niste imagini cu simturi (fie ele si imaginare)?

Avem atatea visuri in care vedem si simtim la fel ca in viata reala incat de multe ori stam si ne intrebam daca acele lucruri chiar nu ni s-or fi intamplat. Din cate am auzit, multe persoane care au inventat si au descoperit lucruri esentiale, neimportante sau catusi de putin interesante au avut mai intai un vis, doua… Chiar si unii oameni necunoscuti sau nerecunoscuti au primit teme, sarcini de indeplinit si, gandindu-se si socotindu-se au incercat sa rezolve cumva, au avut visuri in care explicatia le fusesera data sau cosmaruri din care au invatat sa se protejeze de factorii din exterior.

Alteori ma intreb daca nu cumva suntem … in misiune. Adica, pentru a demonstra niste lucruri, legaturi sau vreo forma de supravietuire ,fiecare persoana este infiltrata intr-o lume in care totul seamana sau din contra.

Ceea ce stiinta nu ne poate oferi, unii dintre noi, pamantenii superiori celorlalte specii, adica oamenii, credem in divinitate. Iar stiinta ne ocupa locul secund in minte sau in suflet. Daca nu mai avem destula incredere in stiinta, apelam la ajutorul divin, uneori fortat. Sunt si persoane care se declara invinse, dar acelea nu au capacitatea necesara de a exploata tainele stiintei, lasand pe altii sa o faca in locul lor.

Asa ca stiinta nu e mereu o iluzie. Dar in cele mai multe situatii este invinsa de catre mentalitatea divina.

Voltaire a zis ca „Dumnezeu este un actor de comedie care interpreteaza in fata unei audiente prea infricosatoare pentru a rade”. Nu cumva si noi suntem niste actori prea putin antrenati pentru lumea asta? Oare nu zambim de cele mai multe ori fals? Din moment ce avem inca indoieli despre originea noastra reala, despre adevarata noastra identitate, risc sa afirm ca suntem mai mult minciuna decat adevar. Si totusi, cum de suntem atat de reali?

Exista atatea opere epice, lirice sau dramatice in care sunt prezentati oameni, animale sau pasari in diferite situatii. Fiecare are cate ceva de facut, dar totul se desfasoara dupa mintea celor care scriu si descriu aceste situatii. Nu cumva in vis sunt traite toate aceste situatii? La fel si actorii: li se dau indicatii si textul, apoi ei dau viata personajelor. Oare unde sunt ei in tot acest timp in care trupurile le sunt invadate de personaje diferite? Dupa cum stim, nu se poate ca o persoana sa aibe doua fete, doua personalitati.

Uneori, cand poate ma plictisesc sau nu imi convine realitatea, stau si privesc atenta toate caracteristicile unei persoane, toate gesturile acesteia si, cand sa trag concluzia, persoana pe care o cunosc de ceva timp se schimba total. Deodata vad o persoana necunoscuta sau doar o forma. Uneori cuvintele nu le mai inteleg si cat as citi, nu as intelege nimic. Sau poate … mi se intampla sa uit absolut toate literele, cifrele… Oare sa fie doar in mintea mea sau chiar exact asa e totul? Si daca ar fi in mintea mea, cum se explica faptul ca nu doar eu am aceste „simptome”?

Iar prezenta acestor intrebari (absurde sau nu) ne pune din nou sub un alt semn al intrebarii: traim intr-o viata reala sau iluzorie?

26
feb.
10

Legenda sarpelui

După faptele savârşite, şarpele a fost trimis, sa reflecte, din Rai direct sub Pământ.

Pe când era în Paradis, era frumos, gătit în culori, cu zâmbetul magnific, iubit de către toţi. Era atât de fericit în Rai. Până când, cârtiţa l-a îndemnat să mintă…Ea l-a ispitit pe şarpe şi l-a determinat să le facă rău lui Adam şi Evei. Astfel că şarpele a fost expulzat din Cer direct sub Pământ.

Trist, dar cu speranţă, şarpele a început să-şi construiască o viaţă sub pământ. Era singur. Se simţea singur. Aşa că i-a devenit foarte bun prieten atotştiutoarei cârtiţe. “Cât de întuneric e mai jos de noi?” întreba şarpele. Cârtiţa îi răspundea : “Sapă. Continuă să sapi! Doar aşa ne putem salva de aici.” “Şi e lung…Cât de lung e drumul prin tunelul cel strâmt?” “Şarpe…îţi veghez spatele. Tu sapă, că eu te protejez!” continuă cârtiţa prefăcută. Şarpele umblă gătit în culori, dar ochii îi sunt plini de lacrimi de dor. “Doamne, fă-mi trupul mai lung!”strigă el. Iar trupul lui devenea din ce în ce mai lung, mai lung. O lumină stinsă se zărea. “Mergi, mergi uşor cu un singur gând…şa..şarpe, haide, ia-ţi avânt” îl îndemnă cârtiţa. Iese şarpele afară, oamenii îl vânează şi-l prind. Dar muşcă şi el prima oară, şi scapa, scapă fugind. Şi de atunci veninul este singura lui armă. Bineînţeles, cârtiţa a fugit, s-a ascuns sub pământ de oameni. Buimăcit, şarpele a fugit, cu greu, după ea. Şarpele alerga şi lacrimi îi curgeau şi o întreba pe cârtiţă: “Spune-mi de ce pe-al zorilor soare, să-l văd pot eu doar în al vieţii amurg?”. Iar ea îi răspundea: “Până şi vocea ţi-e înşelătoare. Chiar nu vezi că poţi fi şi altfel tu, oare? Culorile tale şi-a ta strălucire, ascunde-le adânc, adânc sub pământ!”

Ah..ce-i mai spunea! El trist asculta. Acum e schimbat, cenuşiu îmbrăcat. “Mare-i lumina de-afară şi mulţi n-au văzut-o nicicând. Aici veşnic e seară, sub pământ…” cânta şarpele, continuând să sape.

23
feb.
10

~FEMEIA~

Cand toate apele sunt calme, razboaiele sunt departe de a se isca, iar toate merg struna, se trezeste o voce sa tulbure totul: „Ce e femeia?” ; iar vocea nu e masculina, ci e vocea mea. Doar in conditiile acestea de liniste m-ar auzi cineva; altfel…as striga degeaba.

Unele persoane mi-ar contesta apelul, altele nici macar nu ar apleca urechea la spusele mele. Si cum nu au toti aceeasi parere, incepe un mare razboi…intelectual sau nu.

Unii barbati spun ca femeie, inca din cele mai vechi timpuri, e un simbol al raului. De ce? Pai…Eva nu era femeie?Simbolul femeilor? Nu ea l-a influentat negativ pe Adam? Raspunsul femeii de azi este „De vina este Adam, ca a ascultat-o!” Din punctul de vedere al femeilor, Eva nu a gresit; Eva a actionat cu inteligenta, dorind sa evidentieze stupiditatea si infantilitatea de care dau dovada toti barbatii dintotdeauna. Din punctul lor de vedere, barbatii vad in Eva o tradatoare si o ispititoare, ca toate femeile de azi. Ei explica gestul lui Adam ca pe un moment de slabiciune pe care, se pare ca toti barbatii il au cand au sau isi doresc sa aiba contact direct cu femeile. Din toate astea, ce trebuie sa intelegem? Ce e femeia? E o fiinta superioara barbatului, destul de inteligenta, inteleapta si in acelasi timp o tradatoare, ispititoare si slabiciunea barbatilor? Contradictii si contradictii. Privind altfel, fara femeie viata nu ar fi fost posibila (desi teoretic un barbat chiar poate avea peste  200 de copii; desi barbatii nu recunosc niciodata reala importanta feminina).

Avand cunostinte si prieteni atat barbati cat si femei, am ajuns la concluzia ca femeile sunt mult mai rele decat barbatii, dar raul facut de barbati este mai mare decat cel facut de femei.

Barbatii sunt mai blanzi cu copiii, dar femeile sunt mai iubite de copiii decat sunt barbatii.  Bineinteles, barbatii le sunt superiori femeilor, au mai multe drepturi, dar si obligatii decat ele. Dar cu toate astea, barbatii nu pot supravietui fara femei.

Fizic, barbatii depun cele mai grele si cele mai mari eforturi. Psihic, femeile depun cele mai mari si cele mai grele eforturi. Barbatii sunt rasplatiti mult mai bine financiar decat femeile, dar femeile sunt mult mai bine rasplatite spiritual decat barbatii; dar barbatii nu sunt multumiti de calitatea (nu cantitatea) rasplatei, dorind mai mult rasplata spirituala, iar femeile vor rasplata financiara, nemultumite fiind de cea spirituala. Mai pe scurt, barbatii vad iubirea prin afectiune, iar femeile vad iubirea prin bani. Barbatii au nevoie de afectiune, iar femeile de bani, desi femeile pot darui mai multa afectiune decat barbatii (dar nu vor de fiecare data).

In ciuda acestor afirmatii (ale mele), pe care le consider adevarate, voi incerca in continuare si vreau sa fiu o femeie diferita de celelalte. Vreau sa traiesc prin, cu si pentru iubire…

Ca sa inchei, vreau sa le multumesc celor care cred in mine (cu adevarat) si fac apel la toate femeile: ajutati-ma sa schimb mentalitatea tipic feminina! Barbatii gresesc obligati de noi!


16
feb.
10

Ganduri reci si calde

“Si daca ai opri ploaia sufletului meu, nu te-as putea uita. Ploaia aduce nori, iar norii nu aduc nimic…
Si daca as vrea sa fiu ploaia ta? Nu ti-ar fi teama de faptul ca o sa dispar? Ai iubi ceva trecator?”

“N-as vrea sa te mai intalnesc! Asta ar echivala cu a te vrea mereu aici. Si dragostea ce ti-o port, nu e una fireasca. As putea sa-mi pierd controlul si sa uit de cele lumesti. Ai iubi atunci un extraterestru?
N-as vrea sa te pierd din minte. Decat sa te am fizic, mai bine sa te am in gand…”

“Dintre Soare si Luna, aleg Luna. Nu pentru ca m-am nascut sub supravegherea ei, ci pentru ca simbolizeaza noaptea. Si noaptea este punctul meu forte. Ziua nut e pot visa, si de-aia…”

“Daca as alege intre a fi cu tine si a stii totul, as alege sa fiu cu tine. Restul nu ar mai conta. Daca as alege intre viata mea si viata ta, te-as lasa pe tine sa mori pentru a te scuti de suferinta. Oare m-ai ierta?”

“Daca ti-as spune ca te iert, e ca si cum mi-as semna condamnarea la moarte. Eu te iert, dar tu nu vei stii niciodata. Si asta fiindca o sa gresesti mereu…”

“Chiar daca esti departe cu inima…o sa te iubesc atat de mult…cu viteza luminii la patrat!”

“Daca as vrea sa uit ceva in lumea asta din trecutul meu, te-as uita pe tine si momentele cu noi, pentru a evita neplacuta situatie de a te regreta. Fiindca, desi inima mea bate, bate precum limbile ceasului…ca sa treaca timpul!(fara rost)”

“-Nu credeam ca o sa-mi cedezi!
-La ce te asteptai? Esti o zeita pasionala, plina de mister si provocatoare. Iar eu sunt un barbat facut din carne si oase. Era imposibil sa iti rezist!
-Iar daca iubirea vietii tale era aici?
-…”

“Scumpul meu, nu mai plange! Nu vezi ca e in zadar? Ea deja te uraste. De ce mai tragic speranta ca te va iubi din nou? Nu vezi ca te uraste atat de tare incat nici nu-si mai doreste sa auda de tine? Nu te va uita niciodata. I-ai facut prea mult rau, lucru ce a marcat-o pe viata, incat esti de neuitat…”

“De ce plangi, scumpul meu? Nu are rost. Cand te-ai privit ultima data in oglinda? Plangeai sau zambeai? Daca plangeai, nu te-ai speriat de monstrul acela jilav? Si daca zambeai, nu ti-e dor de Fat-Frumosul acela gingas si adorabil? Mie imi e dor de el. Cand o sa vad in oglinda aceea buzele lui Fat-Frumos atingandu-le pe ale mele?”

“Frumosule, de ce nu esti urat? Stiai ca frumusetea ta ma vrajeste? De ce nu esti urat, ca toti vrajitorii? Pentru ca stiu! Stiu ca esti vrajitor!”
Citește în continuare ‘Ganduri reci si calde’

11
feb.
10

Scopul vietii unora

– Victoria-

Sunt personae care, din varii motive, se intreaba: “Eu de ce traiesc? Pentru ce?” si sunt personae care nici macar nu se gandesc de ce oare acopera Pamantul.
Printre cei care totusi se intreaba exista multi care vor sa savarseasca telul in moduri “morale”. Acestia se impart in mai multe categorii; dare u voi alege categoria care imi surade cel mai mult, o caregorie reprezentativa, care ma identifica, anume lumea fotbalului. Scopul tuturor fotbalistilor ar trebui sa fie unul singur: VICTORIA!
Poetul chinez Li-Yu (937-978) a cantat astfel combativitatea si barbatia acestui joc:
“Mingea zboara deasupra noastra ca luna,
in timp ce doua grupe se infrunta,
capitanii grupelor au fost desemnati si isi ocupa locurile dupa reguli imuabile.
Nu exista favoruri pentru neamuri,
Nu este loc pentru partinire,
domnesc barbatia si stapanirea de sine
fara eroare, fara neglijente.
Si daca toate acestea sunt necesare pentru jocul cu mingea,
cu atat sunt mai necesare luptei vietii.”
Aceste cuvinte reprezinta o dezvoltare a strigatelor de lupta: “Luptam pana la moarte!”, “In dragoste si razboi totul e permis!”
Oare…putem asimila “dragostea” cu “fotbalul”? Evident ca putem: “din dragoste pentru fotbal”! Toti fotbalistii profesionisti lupta pentru…VICTORIA!
Si cum fiecare club de fotbal isi are imnul propriu, fotbalul devine…o formatie! De muzica! (iar ei, balerine!). Eu, ca iubitoare a fotbalului in sine, am ales sa-mi incerc “talentul” in scopul de a evidential scopul fotbalului si al celor care il practica…
Oh, scumpa VICTORIA, noi toti te dorim!
Visam doar la tine, sa te cucerim!
Zi sau noapte, canicula ori ger,
Oh, scumpa VICTORIA, cu totii te vrem!
Doua reprize plus prelungiri,
Alergam pentru tine, sa nu te miri
Daca ai sa ne vezi transpirati, la pamant,
Luptam pentru tine, sub juramant.
Oh, adorata maiastra VICTORIA,
Inamica-a tradarii, ruda cu GLORIA!
Emotie profunda si ametitoare,
Esti un trofeu, o raza de soare.
Tu esti mare, imensa, enorma.
Ne-nchinam tie, si nu doar de forma.
In viata noastra profesionala,
Tu, numai tu esti iubita ideala.

Si cu asta, CANTAREA FOTBALISTILOR, va aduc la cunostinta faptul ca se poate iubi si prin fotbal. Si nu e imn, balada sau “manea”! E o cantare ce ar trebui nu rostita, ci gandita inainte de fiecare meci…




Bookmark and Share

decembrie 2021
L M M J V S D
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728293031  

%d blogeri au apreciat: